A doua ediție a programului REC a trecut prin București, Craiova, Oradea, Timișoara, Cluj-Napoca și Turda. La întoarcere, elevii și cele două coordonatoare japoneze au pus pe hârtie ce i-a surprins. Printre altele, coșurile de gunoi de pe stradă.

Până în primăvară, Tomoko Ishida, elevă în ultimul an la Liceul Suginami al Universității Chuo din Tokyo, știa despre România că e „o țară din Europa”. Atât. În octombrie, întrebată cum s-a schimbat imaginea ei, scrie că România a devenit „o țară în care vreau neapărat să mă întorc cândva”.

Între cele două răspunsuri sunt cele 12 zile de vară petrecute aici în cadrul programului REC, un schimb cultural japonezo-român ajuns la a doua ediție. Programul e organizat de două tinere din Japonia, Akane Maruyama și Chisato Tateno, împreună cu Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru” de la Universitatea Româno-Americană și cu sprijinul Ambasadei României în Japonia. Anul acesta au beneficiat de program trei elevi. Și anume: Tomoko, Gen Motoya (anul I la Liceul Honjo al Universității Waseda) și Oga Yoneda (anul II la liceul prefectural Ryūgasaki Daiichi, din Ibaraki).

După întoarcere, toți cinci au răspuns la întrebările noastre. Răspunsurile de mai jos sunt traduse din japoneză.

Cum a ajuns o japoneză să organizeze excursii în România

Povestea lui Akane Maruyama începe la Sibiu. În 2024 a fost o lună voluntar la Festivalul Internațional de Teatru, a locuit la o familie-gazdă și a rămas cu o nedumerire: de ce e Japonia atât de iubită într-un loc atât de departe de ea?

„M-am gândit că, dacă și noi, japonezii, am putea construi schimburi cu aceeași energie pe care ne-o arată românii, am putea lega niște relații minunate. Așa am decis să lansez acest program.” (Akane Maruyama)

Ar mai fi un motiv, pe care îl explică fără ocolișuri. Când un elev japonez spune „străinătate”, se gândește la Statele Unite, Canada sau Europa de Vest. Ea a vrut să le arate altceva. Europa de Est i s-a părut potrivită tocmai pentru că are mulți oameni interesați de limba și cultura japoneză, iar acasă, spune ea, efectul se vede deja. Pentru liceenii care au fost parte din program, România a devenit, în cuvintele ei, „un punct de cotitură în viață”. Iar pentru liceenii din toată Japonia, care au auzit de program fără să fi venit, România e percepută acum ca o țară mult mai apropiată decât înainte.

Chisato Tateno, co-organizatoare, a cunoscut România ca backpacker, într-o călătorie în jurul lumii. A fost una dintre țările în care a stat cel mai mult. Amândouă insistă asupra rolului ambasadorului României în Japonia, Ovidiu Raețchi. Când l-au întâlnit prima dată, scrie Tateno, „nu aveam încă nicio realizare la activ”, iar el le-a spus „Haideți să o facem!”. Cu sprijinul ambasadei, programul a fost apoi prezentat la recepția de Ziua Națională a României și la alte evenimente periodice, și așa a început să fie cunoscut în Japonia.

Ce știau înainte să vină

Gen, cel mai tânăr din grup, răspunde într-o singură propoziție: România „se află în Europa de Est, aproape de Peninsula Balcanică”. Oga știa de Castelul Bran și de Dracula. În rest, „nu aveam nicio imagine anume”.

Tomoko s-a documentat serios. A citit pe internet despre comunism și despre revoluție, iar bunicii și părinții i-au povestit despre regimul Ceaușescu. A văzut în fotografii ia, bluza tradițională românească, și i-au plăcut broderiile. Fiind pasionată de îngrijirea pielii, știa că la Constanța, la Marea Neagră, există o tradiție de cosmetice naturale. În ziua în care a aflat că a fost admisă s-a dus la librărie și a cumpărat volumul despre România din „Chikyū no Arukikata”, cel mai cunoscut ghid de călătorie japonez. Pe lista ei de obiective era un singur fel de mâncare obligatoriu: ciorba de burtă. „A fost atât de bună încât am rămas fără cuvinte.”

Craiova: șocul de a nu-ți ști propria țară

Traseul din acest an a evitat deliberat orașele din prima ediție. „Unul dintre scopurile programului este creșterea notorietății României în Japonia”, explică Maruyama, și pentru asta voia să poată povesti despre orașe, nu despre o țară în general.

La Craiova, grupul s-a întâlnit cu Vlad, directorul Festivalului Shakespeare, cu liceeni craioveni și cu o echipă de robotică. Elevii români le-au explicat istoria și cultura țării, în engleză, cu o siguranță care a pus-o pe Tomoko pe gânduri.

„Desigur, sunt mândră că sunt japoneză. Dar, dacă m-ar întreba cineva dacă am învățat despre țara mea suficient încât să o pot explica oamenilor din alte țări, nu aș avea încredere. A fost un moment în care am simțit acut că trebuie să învăț mult mai mult despre Japonia.” (Tomoko Ishida)

Tot în Craiova au vizitat Zbor, un spațiu pentru tineri unde se învață, se lucrează și se joacă jocuri de societate. Tomoko spune că a fost invidioasă: „Când liceenii japonezi se întâlnesc după școală, merg la mall sau la karaoke.”

Oradea: o minge de plajă

La Oradea nu a existat program fix. Grupul a ales singur ce să vadă: Turnul Primăriei, Biserica cu Lună, apoi un aquapark. Acolo s-a întâmplat scena pe care o pomenesc, independent, și Tomoko, și Maruyama.

Cinci japonezi au început să se joace cu o minge de plajă în piscină. „Românii din jur ne-au spus «Primiți-ne și pe noi!» și, când ne-am dat seama, toți cei de acolo jucau împreună, cooperând să nu scape mingea în apă”, scrie Tomoko. „Eu nu aș putea să spun unui necunoscut «hai să ne jucăm împreună».” În același aquapark, cineva care văzuse clipurile postate de echipă pe rețelele sociale i-a recunoscut și a venit să le vorbească. Pentru Maruyama, care postase clipurile tocmai ca să arate România publicului japonez, a fost confirmarea că lumea le vede.

Timișoara: kendo și o casă japoneză

Gen practică kendo acasă. La Timișoara s-a antrenat cu echipa locală, iar când e întrebat ce i-ar povesti mai întâi prietenilor din Japonia, nu are dubii: asta. Grupul a fost ajutat de Primărie și de universitate, iar Maruyama scrie că a fost surprinsă să afle câte evenimente de cultură japoneză au loc într-un oraș atât de departe de București.

Întâlnirea de care își amintesc toți a fost însă una întâmplătoare. Camelia, o româncă ce a locuit ani buni în Japonia, și-a construit la Timișoara o casă cu grădină în stil japonez și i-a invitat la ea. „O construcție minunată, pe care nici japonezii nu ar reuși ușor să o ridice”, scrie Maruyama. Tomoko a simțit-o altfel: „Apariția bruscă a unui spațiu japonez în mijlocul României a fost o senzație stranie.”

Cluj, Turda, București

La Cluj-Napoca au fost primiți de primarul municipiului, au mâncat la un restaurant japonez, au trecut pe la un dojo de aikido și au fost așteptați de un tânăr, Andrei, cu steagul Japoniei în mână. Au ajuns și la Untold. Maruyama recunoaște că la evenimente mari în străinătate se gândește mai întâi la riscuri; ce a văzut la Cluj, copii și adulți la aceeași petrecere, cu organizare în spate, i s-a părut „demn de admirația întregii lumi”.

Salina Turda i-a lăsat fără cuvinte, iar la Issa Resort au înțeles, scrie Maruyama, de ce vrea lumea să-și petreacă vacanța în România.

La București au văzut Grădina Japoneză, stampele ukiyo-e de la Muzeul Colecțiilor de Artă și atelierul artistei de hârtie washi Alexandra Baranyi, apoi au lucrat cu studenții voluntari de la CSRJ, pe care coordonatoarele îi numesc motivul existenței programului. De asemenea, au petrecut o zi la o cunoscută bază sportivă.

Oga rezumă ce l-a urmărit tot drumul: „Oameni care vorbesc fluent japoneza, pasionați de manga, de caligrafie. Atât de mulți iubitori ai culturii japoneze încât nu i-aș putea enumera.” El le-a arătat românilor evantaiul uchiwa și caligrafia și i-a pus să-și scrie singuri un evantai. „Nu voi uita niciodată chipurile lor bucuroase.”

Coșurile de gunoi

Întrebați ce ar vrea să aibă și Japonia, doi dintre cei trei elevi dau același răspuns: coșurile de gunoi de pe stradă. „La fiecare zece pași apărea următorul coș”, scrie Tomoko. „În Japonia, chiar dacă cauți un coș de gunoi în oraș, cu greu găsești unul și de multe ori trebuie să cari gunoiul cu tine.” Oga a remarcat altceva: cât de firesc vorbesc românii engleza. Ar vrea ca în Japonia copiii să învețe limba de mici. I-a plăcut și aerul uscat, după umezeala de acasă.

Invers, ce ar putea lua România de la Japonia? Oga: Shinkansen-ul, trenul de mare viteză, ca să poți călători mai ușor prin țară. Gen, în două cuvinte: perseverență, pas cu pas. Tomoko nu găsește nimic. „În 12 zile nu am simțit nici măcar o dată vreun inconvenient. Dacă ar fi totuși să spun ceva, mi-a fost dor de băile fierbinți din Japonia.”

La mâncare, răspunsurile se suprapun: sarmale, mici, papanași, ciorbă. Tomoko adaugă că a văzut un român mușcând dintr-un ardei iute verde întreg și a încercat și ea. „Am reușit să iau doar o mușcătură.”

Ce le-au spus diplomații

Una dintre întâlnirile programului a fost cu diplomați români. Tomoko, care vrea să lucreze pe plan internațional, i-a întrebat ce contează cel mai mult în meseria lor. Răspunsul, așa cum l-a reținut ea: ca să reprezinți o țară în fața altora, trebuie mai întâi să o cunoști bine pe a ta. Oga a notat aceeași idee în cuvintele lui: „Dacă ei îți prezintă cultura lor, ajungi și tu să le-o prezinți pe a ta.” Gen are o propunere pentru organizatori: un program similar în Japonia, pentru studenții români.

După 12 zile

Oga a aflat abia în România că țara a fost comunistă până acum aproape 37 de ani. L-a impresionat că „după revoluție, cetățenii construiesc și acum, în pace, o țară mai bună”. Gen o descrie pe scurt: „caldă, prietenoasă cu Japonia, cu mâncare delicioasă, o țară minunată”. Tomoko a mers pe străzile pe care au mers oamenii în decembrie 1989, cu localnici care le-au povestit ce s-a întâmplat atunci, și scrie că a fost altceva decât să citești despre revoluție pe internet sau în manual.

Concluzia pe care o trag, separat, și elevii, și coordonatoarele, nu e despre România. Tateno a auzit-o de la mai mulți participanți, în variante apropiate: „studenții români pot explica în detaliu despre țara lor, iar noi ne-am dat seama că nu știm nimic despre a noastră.” Tomoko o spune în felul ei:

„Ceea ce pentru noi era de la sine înțeles este, pentru ei, ceva foarte proaspăt și fascinant. Prin astfel de schimburi, și eu am putut să regândesc cultura japoneză și felul nostru de viață.” (Tomoko Ishida)

Ediția din acest an a inclus și utilizarea unei aplicații de chat cu inteligență artificială, dezvoltată de sponsorul principal JUJI, o companie japoneză implicată în educația pentru carieră, prin intermediul căreia elevii și-au ținut jurnalul zilnic. Evenimentul a beneficiat și de sprijinul Centrului Româno-Japonez „Angela Hondru”, din cadrul Universității Româno-Americane, coordonat de Șerban Georgescu.

Tomoko își încheie chestionarul cu singura propoziție scrisă direct în română: „Vă mulțumesc mult!”

Sursa fotografiilor: Arhivă REC