Aproape 30 de ani de Omul cu Șobolani, 15 ani de când Radu Caragea a intrat în trupă și, totuși, destule lucruri încă se schimbă. Publicul, cluburile, industria, felul în care se face muzică și chiar scena alternativă în sine.

Pe 14 octombrie, se lansează „DISTOPIA (Povești de adormit părinți)”, un album inspirat dintr-o realitate care pare tot mai greu de pus în ordine.

Despre noul material, viața unei trupe după aproape trei decenii, scena de azi și echilibrul dintre rock și societate civilă, am stat la discuții cu Radu Caragea, basistul OCS.

***

ladiscutii.ro: Pentru început, cine ești și ce ar trebui să știm despre tine?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: Mă numesc Radu Caragea, sunt basistul formației Omul cu Șobolani și încă alte câteva chestii – responsabil cu financiarul la Funky Citizens, profesor de civică la o școală și mic antreprenor.

ladiscutii.ro: Pe 14 octombrie veți lansa „DISTOPIA (Povești de adormit părinți)”. De unde a pornit albumul și în ce moment v-ați dat seama că aveți o temă care leagă toate piesele?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: În sfârșit se lansează peste o săptămână. După ce am terminat albumul Fabrica de Păpuși, am mai stat vreo doi ani în promovare cu el.

Dar, pentru că ne place să promovăm pe structura „sezonul și piesa”, la un moment dat ne-am trezit cu vreo patru-cinci piese care deja nu aparțineau de nimic din ce a fost, iar ăsta e un pattern care se tot repetă. Pe la jumătatea albumului, ne dăm seama că lucrurile încep să aibă o temă.

Împreună cu Dan, colegul meu de la voce, care este și responsabil cu partea de versuri, am stat și am pritocit puțin ideea. Nu cred că e o mare mirare faptul că tema este distopia. Traversăm niște perioade destul de tulburi. A fost o vreme destul de ciudățică, atât pe plan internațional, cât și pe plan local. Și, cumva, tema asta a realității dubioase care ne înconjoară a părut să fie una potrivită.

Pare că susul e jos, pare că stânga devine dreapta sau nu mai există deloc. Pare că copiii se îndepărtează de părinți parcă mai mult decât am fost obișnuiți până la generația noastră. Sunt multe lucruri care cred că ne bulversează. S-ar putea să fie și vârsta noastră, ce-i drept.

Și, iată-ne, după încă vreo trei-patru ani de clocit piese, am reușit să punem cap la cap acest album de care suntem mândri.

ladiscutii.ro: În prezentarea noului album spuneți că oamenii care ascultau OCS la începutul anilor 2000 vin acum la concerte cu copiii lor. Tu ce vezi de pe scenă? Cine reacționează mai puternic la piesele vechi și cine la cele noi?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: Cam așa este, ne întâlnim uneori cu aceiași oameni cu care ne-am petrecut tinerețile — aici o să folosesc „ne-am”, deși eu personal nu, pentru că sunt din alt oraș, am venit un pic mai târziu —, în locuri de genul Expirat, în B52 și altele. Ca să nu mai zic de fostul Web și ce mai era în vremurile respective.

Pe acești oameni, la un moment dat, nu i-am mai văzut. Au apărut alții. Și acum am început să-i vedem din nou. Venim cu copiii și bem limonadă cot la cot cu ei. Cineva trebuie să conducă, nu-i așa? Ba chiar uneori ne întâlnim chiar și cu trei generații. Mai prindem și câte un nepot. Este destul de interesant pentru noi. În primul rând, este dominat de vârsta +/-18. După care avem împrăștiată prin sală o generație 25-35. Apoi vine generația 35-50 (generația noastră, aș zice eu). Noi ne apropiem de 50 în curând. E foarte interesant și măgulitor, aș zice, pe de-o parte, pentru că nu cred că s-a așteptat nimeni, în momentul în care a început bahaosul, acum aproape 30 de ani, să ajungă să cânte în fața unor copii, cam cum erau, probabil, Iris când eram eu mai tânăr. Dar iată că e înduioșător și impresionant, cumva.

ladiscutii.ro: Legat de asta, faceți 30 de ani la anul. După atât de mult timp, ce mai poate pune serios în pericol o trupă?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: O întrebare foarte bună. Cred că, după atâta timp, într-adevăr, sunt puține lucruri care o pot pune în pericol, cel puțin din cadrul ei însăși. Știi cum e cu dragostea, care are niște praguri: trei zile, trei luni, trei ani, trei decenii… Noi am cam trecut testul timpului din punctul ăsta de vedere.

Asta nu înseamnă că nu există trupe care-și pun singure piedici la vârste chiar mai înaintate decât noi. Dar probabilitatea să rămâi sănătos și întreg ca trupă este din ce în ce mai mare. Pe de altă parte, cred că lucrurile evoluează atât de repede, inclusiv în domeniul acestei industrii muzicale, încât riști să îți pierzi din actualitate, să pierzi pasul cu vremurile pe care le trăiești.

Asta s-ar putea să fie un pericol pentru mulți.

ladiscutii.ro: Aici vorbești de algoritmi sau pur și simplu de relevanță?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: O să-ți spun altceva. Acum 20 de ani, mersul era că, cel mai probabil, ne suna un club foarte entuziast din (o să-i spunem generic) Baia Mare, care ne spunea: „Bă, vreau la concert cu voi, ce trebuie să fac?”. Și noi spuneam: „Uite, fee-ul acesta, cazare și masă și te ocupi tu”.

Și zicea: „Gata, s-a rezolvat, veniți la mine, facem treabă, se întâmplă evenimentul”. În acest moment, marea majoritate, dacă nu chiar tot din ce ți-am povestit mai înainte este externalizat către formație. Iar asta este o schimbare care a apărut relativ recent.

Să zic că a început să se dezvolte acum 10-15 ani și să prindă amploare începând cam de acum 5-7 ani. Mai exact: de bilete te ocupi tu, de reclamă te ocupi tu, de finanțele tale te ocupi tu, evident, de merchandise, din păcate, ai început să te ocupi tu, de propria ta muzică disponibilă pe internet te ocupi tu și așa mai departe. Nu mai zic de sculele cu care vii la concert sau de cazare, de masă sau de drum. Ele, practic, ți-au revenit aproape în totalitate ție.

Sigur că avem cluburi și cluburi, dar trendul este absolut evident și semnificativ în direcția asta. Iar asta este destul de ciudățel pentru o trupă care a început, repet, în cu totul și cu totul în alte condiții. Dar, mă rog, e o realitate cu care trebuie să ne obișnuim.

Tehnologia (mă refer aici la instrumente și la scule pe care le folosești în ceea ce privește cântarea) a început să devină din ce în ce mai spectaculoasă și mai complexă. Trebuie să ții pasul cumva și trebuie să schimbi tot mai des echipamentele.

Apoi, mai sunt subiectele de conversație. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, rămânem un pic din ce în ce mai blocați în ce obișnuiam noi să avem ca preocupări. Or, lumea pare să fugă pe lângă noi în ritm alert. Iarăși, dacă nu ții capul afară, riști să pierzi un pic din ce se întâmplă pe lângă tine și, după aceea, ceea ce spui să devină prea puțin relevant.

Cam asta cred că poate să distrugă o trupă: complacerea.

ladiscutii.ro: Într-o trupă cum e a voastră, în care vocea și versurile sunt foarte pregnante, adică sunt un element central, cât de mult poate basul să schimbe personalitatea unei piese? Există pe noul album o melodie despre care simți că ar fi fost cu totul alta fără linia ta de bas?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: Ca să pun un pic de context, eu am venit în trupă acum 15 ani. Deci cam acum jumătate din viața formației.

Înainte de asta, a fost trupa mea favorită și mi-am dorit întotdeauna să cânt în această trupă. Mi-a plăcut în mod special pentru că găseam foarte interesantă abordarea instrumentului bas de către foștii basiști ai formației, combinată cu o melodicitate absolut fascinantă a lui Nicu. Ce mi-am dorit întotdeauna, în toate trupele în care am activat, și ăsta a fost suflul meu personal în această trupă, a fost să fiu o piesă reliable, să fiu instrumentul către care te-ntorci și zici: „A, aici am reperul”. Drept urmare, mărturisesc că niciodată n-am încercat să sar prea mult din tipar când mi-am creat liniile de bas, dar îmi place totuși să am o floricică pe aici sau pe dincolo, să vin cu câte o idee funky într-o parte sau în alta.

Dar mi-e foarte greu să spun: „Uite, piesa asta n-ar fi fost nimic dacă nu era instrumentul meu”. Dacă tot vorbim despre o trupă care se bazează foarte mult pe voce (și, foarte aproape de primul loc este chitara), cred că e smart și elegant să las cele două instrumente să strălucească. Îmi place foarte mult ce am făcut pe „Ai picioare prea lungi”.

ladiscutii.ro: Îmbini două lumi destul de diferite, rock și societate civilă. Se întâlnesc vreodată? Când cânți o piesă, poți să separi complet basistul de omul implicat civic?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: În primul rând, să începem cu faptul că s-au întâlnit ocazional, în ideea în care am avut evenimente cu o tentă socială, civică, în care a apărut și trupa. De altfel, suntem o trupă cu păreri destul de puternice și, atunci, deși nu insistăm neapărat să ni le exprimăm, dar dacă ni se oferă ocazia, o facem.

Trecând peste asta, mi-am dezvoltat fiecare dintre aceste laturi tocmai pentru că aveam nevoie de balanță atât în una, cât și în cealaltă (eu fiind, de altfel, și zodia Balanței). O perioadă în care am avut strict muzica drept activitate principală, mi-am dat seama că încep să intru într-un vertigo în care nu-mi place să stau și am nevoie de ceva care să mă stabilizeze. Dar prea mult Excel (că eu sunt, totuși, director financiar la asociația la care lucrez) mă face să îmi blochez niște atitudini și niște dorințe și niște trăiri pe care le am acolo și nu are rost să le țin în interior.

Așa că, ce să zic, cred că îmi place foarte mult să mă bucur de fiecare dintre ele atunci când sunt în rolul respectiv și le separ eu destul de bine. Adică, dacă sunt rocker, vreau să fiu rocker până la capăt și, dacă sunt la ONG, vreau să fiu serios în rolul meu de ONG-ist.

ladiscutii.ro: Legat de asta, activismul te obligă să te uiți destul de atent la lucrurile care nu funcționează în societate. Muzica te ajută să te desprinzi de ele sau, dimpotrivă, îți dă încă un loc în care să le procesezi?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: Cred că îmi dă o nouă perspectivă asupra lucrurilor. Dar muzica mă duce într-o zonă mai dreamy, mai idealistă, în care pot să-mi închipui cum ar fi totuși dacă lucrurile ar sta cu totul altfel. Este atât de mult timp de când le fac pe amândouă, încât îmi vin destul de natural și nu prea stau să mă gândesc la subiectul ăsta. Dar e un subiect de gândire foarte interesant.

ladiscutii.ro: Când ai intrat în OCS, cum spuneai, acum jumătate de viață, scena alternativă românească arăta foarte diferit. Cum o vezi în 2026? Ce merge mai bine acum și ce merge mai prost?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: Arăta foarte diferit în ideea în care trupele care erau favoritele mele în liceu acum erau in their prime. Adică nu exista ceva mai tare decât atât și trupele noi abia scoteau capul. Ce mi se pare că s-a întâmplat, totuși, este că a dispărut spațiul de întâlnire, și anume clubul mic.

Aici am avut o discuție, la un moment dat, cu băieții despre cum era fostul Big Mamou, care până la urmă era o pepinieră. Pur și simplu asta s-a întâmplat. Veneai acolo, te puneai la un instrument, chit că era prost, dar era autentic și era viu. Cât mă plimb eu acum — de când am copil, mă plimb mai puțin în cluburi —, nu prea mai sunt locurile astea de întâlnire.

Spațiile de repetiție au devenit din ce în ce mai greu de accesat. Costă mult. A devenit un hobby destul de scump, să zic așa.

Nu prea văd o scenă nouă formându-se. Avem trupe foarte consacrate și trupe care sunt aproape necunoscute. Nu prea văd mult spațiu de mijloc (bineînțeles, cu excepțiile de rigoare).

Mă îngrijorează uneori. Mă gândesc: totuși, la un moment dat, ne lăsăm și noi, se lasă și Coma… până la urmă, cine rămâne?

ladiscutii.ro: Nu există ceva în formare acum?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: Parcă nu mai e același avânt, aceeași energie. Când băieții mei s-au apucat de trupă (și când m-am apucat eu, la Oradea), făceai rost de o chitară de unde puteai. Aveai corzi dacă aveai, dacă n-aveai, n-aveai și te descurcai așa.

Exista un amplificator care se rotea de la câte unul la altul, ca să poată să repete toată lumea. Tobele erau vai și amar. Dacă te duceai la cântare: „Stai că n-avem trei cabluri, n-avem nu știu ce”.

Era o complicație întreagă. Și, totuși, asta te făcea cu atât mai încăpățânat și, aș zice eu, și mai rezilient. Făceai tot posibilul, frate, ca să te exprimi.

Acum, senzația mea este că le ai la îndemână, poți să înveți absolut orice vrei tu de pe YouTube. Dacă ai bani, poți să-ți cumperi absolut orice vrei tu. Oricum, ai nenumărate tool-uri care te ajută enorm. Adică chestia aia pe care noi o accesam foarte greu și cu foarte mulți bani pe vremuri, și anume consola de mixaj, acum este extrem de la îndemână, adică îți trebuie un laptop și un soft. Așa că nu-mi dau seama de ce, totuși, avântul a murit. Până la urmă, le ai pe toate acolo și, totuși, nu mai există un drive atât de puternic.

Repet, cu excepțiile de rigoare, sunt în continuare și artiști, trupe care fac valuri în cercuri mai restrânse.

ladiscutii.ro: Ce merge mai bine acum? Că am vorbit despre ce merge mai prost.

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: Tot de asta m-aș lega, de aspectul tehnic.

Șansele sunt mari, dacă ești o trupă care are idei, care are inițiativă, care are ceva de spus, să ai un album care sună mai bine decât albumul al cincilea, al șaselea, al șaptelea de la Omul cu Șobolani. Pentru că le ai pe toate acolo.

Noi, în continuare, suntem efectiv bulversați, de la un update la altul al softului de mixaj, de cât de multe lucruri poți să faci și cât de bine poate să se descurce în condițiile în care, acum 20 de ani, pierdeai luni de zile cu niște lucruri, iar acum le faci în câteva ore. Cred că asta este bine.

Îți trebuie doar inițiativă și dorință și un praf de nebunie. Sau, cum ziceau Powerpuff Girls, sugar, spice and everything nice.

ladiscutii.ro: Dorești să mai adaugi ceva?

Radu Caragea, Omul cu Șobolani: Ne vedem pe 14 octombrie la Quantic. Iată, am reușit totuși să facem și chestia asta și, dacă avem noroc, ne vedem și la 30 de ani, anul viitor.