Asociația Riga și Berlin s-a născut dintr-o întâlnire care, la prima vedere, părea întâmplătoare, dar care avea să schimbe complet parcursul unei persoane și, odată cu el, viețile a zeci de pisici cu nevoi speciale.

Riga și Berlin nu sunt doar nume, ci punctul de pornire al unei relații care a redefinit complet ideea de salvare: nu ca gest izolat, ci ca asumare pe termen lung. În jurul lor s-au adunat întrebări incomode despre limitele medicinei veterinare, despre cât de mult poate duce un om și despre ce înseamnă, de fapt, responsabilitatea față de animalele pe care alegem să nu le abandonăm atunci când devin „caz complicat”.

Interviul de față punctează lucruri pe care nu le vedem de obicei: ce înseamnă să crești animale cu dizabilități severe, cum arată burnout-ul în protecția animalelor, unde se blochează legea și de ce empatia nu e un dat, ci un proces care se învață, uneori dureros. E o convorbire despre limite, pierderi, dar și despre felul în care relația om–animal ne poate schimba fundamental perspectiva asupra lumii.

Am stat la discuții cu Monica Luncan de la Asociația Riga și Berlin despre ce a adus-o în lumea salvării pisicilor cu nevoi speciale, despre primele ei amintiri cu animalele și cum i-au modelat valorile, despre cele mai dificile cazuri medicale, lacunele din legislația românească, adopțiile animalelor vulnerabile, exemple din alte țări și ce înseamnă, cu adevărat, să alegi implicarea într-un domeniu care te consumă, dar te și definește.

***

ladiscutii.ro: Cine ești, ce ai studiat și ce te-a adus în lumea salvării pisicilor cu nevoi speciale?

Monica (Asociația Riga și Berlin): Am făcut Dreptul și eram în anul 4 de facultate când am găsit primele mele pisici cu probleme, care au fost Paris, Riga și Berlin. Până în momentul acela aveam două pisici adulte adoptate și mai ținusem vreo două pisici adulte în foster. Pe Paris, Riga și Berlin i-am găsit când aveau patru zile.

Jucam Pokémon Go, care era la modă atunci, și am fost într-o seară în Parcul Filaret. Mi s-a părut că aud niște mieunături pe acolo, dar când nu ești obișnuit să salvezi și nu ți se aprinde semnalul ăsta de alarmă în momentul în care auzi „miau”, nu ai instinctul de a verifica. Așa că mi-am văzut de treaba mea și m-am dus și a doua zi din nou acolo, la fel, cu Pokémon Go.

Eram și în sesiune, mă ajuta să nu mai stau toată ziua în casă. Și atunci chiar am văzut ceva, pentru că erau o grămadă de oameni îmbulziți la locul de joacă al copiilor. Am auzit ce spun părinții de obicei când interacționează copiii cu animalele: „Stai, mamă, nu pune mâna pe ei că sunt murdari”, „stai că poate au purici” etc.

Atunci m-am dus să văd ce se întâmplă acolo și erau trei sugari de patru zile. Am încercat să scriu pe Facebook dacă vrea cineva să-i ia. Am sunat la o prietenă care avea o pagină de salvat animale la vremea respectivă și mi-a zis că am două alegeri: ori îi lași acolo, ori îi iei. Nu păreau a fi două alegeri, pentru că nu puteam să-i las acolo să moară. Și i-am luat. M-am chinuit foarte mult cu ei și la început ba aveau mereu diaree, ba erau constipați, toate problemele lumii le aveau.

Au fost tratați și ca sugari: au primit antibiotic, lactuloză, diverse chestii. Dar am crezut că asta va fi cea mai mare provocare, să-i ajut să devină adulți. Berlin încerca să-și scoată ochii cu ghearele. Nu înțelegeam cum ființele astea ajung niște pisici normale și independente, așa cum știam eu pisicile adulte. Pe la trei luni, scăpasem în sfârșit de majoritatea problemelor, adică erau niște pisici sănătoase, gata de adopție. Le-am făcut pozele de prezentare, le-am postat anunțurile de adopție și, la două săptămâni după, Paris a început să facă crize epileptiforme. De acolo a început totul, pentru că, acum opt ani, medicina veterinară pe partea asta… să nu zic că era praf, dar nu era la nivelul la care este acum.

Am fost pe la cinci sau șase veterinari. Unul dintre ei, săracul, o să-l țin minte toată viața: la un moment dat, la a nu știu câta vizită, deja era exasperat și a luat manualul, mi l-a pus pe masă și mi-a zis să citim împreună.

Totul până am ajuns la doctorița care urma să le fie veterinar toată viața lor. Când am intrat în cabinet, mi-a zis că pisicile de genul ăsta, la cinci luni, ori mor, ori sunt eutanasiate, că nu există studii peste vârsta asta. Mi s-a părut foarte cinică și am zis clar că nu-mi place de ea și că nu o să mai merg niciodată la veterinarul ăsta. Până când, după ce am ieșit din cabinet, mi-a dat un mesaj să mă întrebe cum sunt pisicile și să mai ceară niște detalii. A fost prima care i-a privit cum îi priveam și eu, ca pe niște copii, nu ca pe un caz medical interesant.

Practic, restul pisicilor le-am salvat gândindu-mă că, dacă am grijă de pisicile astea cu epilepsie și cu o dizabilitate cognitivă – care nu știu să folosească litiera, nu știu să se cațere, nu știu să se joace, nu știu să facă nimic din ce ar trebui să știe o pisică cât de cât normală –, încă o pisică mai mult sau mai puțin normală nu o să-mi pună probleme.

ladiscutii.ro: Care sunt primele tale amintiri legate de animale? Cum ți-au modelat ele felul în care vezi relația om–animal acum, dacă ar fi să facem o paralelă?

Monica (Asociația Riga și Berlin): Mi-au influențat foarte mult felul în care văd relația om–animal acum, pentru că unele dintre primele amintiri, privindu-le prin ochii de acum, sunt crunte – de exemplu, găini alergând fără cap la țară. Este un mod absolut crunt în care tratăm animalele, dar pe care nu îl percepem la vârsta aia ca fiind nasol și traumatizant, pentru că se întâmplă cu așa o naturalețe în jurul nostru…

Adică, da, bineînțeles că sugarii dispar — și la pisici, și la câini mă refer —, bineînțeles că tăiem găinile și le alergăm fără cap, bineînțeles că jupuim diverse animale pe aici.

Mi-am petrecut verile la țară și, fiind copil, n-am înregistrat în niciun fel chestiile astea. Prima relație pozitivă cu un animal pe care am avut-o a fost cu cățelușa de la țară, Pufa, care, la fel, privind cu ochii de acum, cel mai probabil a murit din cauza unor tumori mamare care ar fi putut fi prevenite prin sterilizare. Dar cine știa acum 20 și ceva de ani, la țară, despre sterilizare? Ce veterinar de țară făcea chestia asta?

Amintirile astea sunt de la 8–9 ani. Am avut și un motan acolo, pe care, din păcate, chiar nu mai știu cum îl chema.

Când a murit mătușa bunicii, motanul efectiv se vedea că suferă și se vedea că trece printr-un proces de doliu. N-a vrut să mănânce după moartea ei. A fost clar că a resimțit foarte puternic pierderea aparținătoarei. A murit și el la scurt timp după ea.

Acasă, m-am rugat de părinții mei foarte, foarte mult timp să luăm un câine. Mi-a luat mama un pui metis de bichon de la niște vecini care aveau o cățea care născuse. Restul formării relației mele cu animalele a pornit de la el.

Cățelușul se numea Pufi, nume pus după cățelușa de la țară, Pufa. De atunci, în primul rând, m-am atașat foarte tare de animale, iar în al doilea rând, am devenit vegetariană la 15 ani, pentru că am făcut paralela că, dacă la cățeluș țin atât de mult încât aș face orice să-i fie bine, nu e tocmai fair să plătesc ca alte animale să fie omorâte.

Bănuiesc că asta a pus bazele iubirii mele pentru animale. După aia mi-am dorit întotdeauna o pisică, dar ai mei nu au fost niciodată de acord. Așa că, în momentul în care m-am mutat singură, primul lucru pe care l-am făcut a fost să vopsesc pereții, să pun plasele la geamuri și după aia am luat și pisica, e încă cu mine de atunci. O cheamă Triki, are 13 ani acum.

@rigasiberlin

Cool kids are kind to animals ☺️ #fyp #cattoker #catrescuersoftiktok

♬ Cool Kids (Sped-Up Version) – Echosmith

ladiscutii.ro: Care a fost cel mai dificil caz pe care l-ai gestionat până acum, din punct de vedere medical sau emoțional? Ce ai învățat din el?

Monica (Asociația Riga și Berlin): Emoțional, clar Paris, Riga și Berlin, pentru că, unu la mână, eram cu opt ani mai tânără decât sunt acum.

I-am crescut de la patru zile. Adică, în afară de a le da naștere, am făcut absolut orice. I-am hrănit cu biberonul, i-am stimulat la fund ca să facă pipi și caca, am fost acolo la primii pași, am fost acolo la mii de crize epileptiforme.

Am ajuns să simt că asta fost menirea mea în viață. Apoi, în ceea ce au însemnat morțile… au fost foarte greu de dus la Paris și la Berlin.

Cred că putem spune că este unul dintre cele mai grave cazuri din punct de vedere medical, pentru că pur și simplu nu mai există exemple de așa pisici nicăieri în lume. De când sunt activă pe grupurile internaționale de epilepsie, am văzut o singură pisică care să aibă o dizabilitate cognitivă comparabil de severă cu a copiilor mei.

În România n-am mai văzut nimic de genul ăsta. Am ajuns în multe puncte în care, fiind farmacorezistente — Riga și Berlin, pentru că Paris a murit la opt luni —, nu mai răspundeau la medicamente. Așa că a trebuit să încercăm medicamente care au fost folosite pe ele pentru prima oară în România, ceea ce este o teroare complet specială: să știi că, da, OK, au mai fost folosite la un moment dat pe animale, dar nu există studii extensive sau o practică extensivă și ajungi să faci experiment pe propriii tăi copii ca să-i ții în viață și ca să deschizi oarecum drumul ăsta, ca dacă va mai merge vreodată cineva pe el, măcar să nu mai aibă șocul imens că „nu s-a mai încercat și trebuie să o încerc eu pentru prima dată”.

Dar au mai fost destule cazuri. Avem un pisoi pe care îl tot folosesc ca exemplu când îmi spun oamenii, în comentarii la diverse postări, că ar trebui să eutanasiez nu-știu-ce pisică.

Îl cheamă Brave. A fost găsit, efectiv, într-o baltă de sânge. Adică poza inițială cu el n-am cum să o postez nicăieri, pentru că ar fi cenzurată.

A stat internat vreo două săptămâni la un cabinet non-stop și nu se știa dacă o să-și revină sau nu. Adică auzeam ba că e OK, ba că se dă cu capul de pereți prin cușcă.

După aceea a mai fost internat nu știu cât timp la un alt cabinet și, într-un final, a rămas orb, dar a ajuns să fie adoptat. A fost o revenire absolut spectaculoasă, la care nu cred că se aștepta nimeni. Cei care l-au găsit îmi tot spuneau, la un moment dat, că iau în considerare eutanasia.

Le-am răspuns destul de dur că mi-au lăsat pisoiul mie, eu plătesc pentru el, ei nu mai au nimic de spus. Dacă se ia sau nu în considerare eutanasia, decizia ne aparține mie și medicilor. Le-am scris după aceea că hei, uite, pisoiul e bine și le-am mai scris o dată și la adopție, ca să se știe că decizia luată a fost corectă.

Brave, motanul găsit lovit de mașină, într-o baltă de sânge, pe șosea

ladiscutii.ro: Ce crezi că lipsește din legislația românească referitoare la protecția animalelor și la drepturile celor cu nevoi speciale? Ai întâlnit situații concrete în care legea te-a împiedicat să salvezi un animal?

Monica (Asociația Riga și Berlin): Nu pot să-ți răspund la partea cu situații concrete, pentru că nu știu dacă s-a prescris și nu m-a împiedicat, dar e o problemă întâlnită în practică. În legislație — sau, mă rog, ultima oară când am verificat eu legislația —, scria că dispunerea măsurii confiscării animalelor nu se poate face la prima abatere.

Adică, dacă tu mergi la cineva acasă, ca poliția animalelor sau poliție în general, nu poți să-i iei pisica dacă o lovește pentru prima oară. Trebuie să existe mai multe abateri și după aceea să se dispună plasarea în centre speciale, care, de fapt, nu există, pentru că pentru pisici nu există adăposturi.

Asta este o problemă gravă, pentru că la anumite acte de cruzime mai grave ar trebui să se poată dispună preluarea instantanee.

Am avut un caz pe care l-am denumit, la vremea respectivă, „Apartamentul groazei”, unde am chemat poliția animalelor, care a constatat că în apartamentul respectiv, de unde cădeau pisici de la etaj — eu cred că erau aruncate pisici de la etaj, pentru că nu pot să-ți cadă cinci pisici de la etaj —, nu s-au găsit boluri de apă, nu s-au găsit boluri de mâncare, nu s-au găsit litiere.

Era prin perioada pandemiei, undeva la o scară de lângă mine, și a ajuns poliția animalelor acolo mai multe zile la rând. Nu li s-a permis să intre în casă, iar când, într-un final, s-a deschis ușa și a intrat cineva, eu eram pe hol cu mai mulți vecini, aveam mască pe față, pentru că, din nou, era perioada pandemiei.

Eram deja extrem de desensibilizată la tot ce înseamnă miros de pipi, caca, mizerie, dar când s-a deschis ușa aia, efectiv îmi venea să vomit. Am început să fac sunetele acelea specifice, când îți vine să vomiți. A fost ceva groaznic.

Cezar a fost salvat în mai 2020 din “Apartamentul Groazei”, unde trăiau 20 de pisici necastrate

În cazuri de cruzime severă, ar trebui să se poată dispune preluarea instantanee și măsura interzicerii deținerii de animale de companie pe viitor.

În plus, în ceea ce privește pisicile, nu există nici măcar obligația legală de a steriliza pisicile care nu fac parte dintr-o rasă, adică care sunt metis sau de rasă europeană. Există obligație doar pentru câini. Nu există un R.E.C.S. (Registrul de evidență al câinilor cu stăpân) pentru pisici, adică nu există obligativitatea microcipării și înscrierii într-o bază de date.

Există niște baze de date private, dar nu ceva echivalent cu R.E.C.S., să știi că, dacă ai găsit o pisică pe stradă, poți să-i scanezi microcipul și să vezi dacă este sau nu a cuiva din punct de vedere legal.

În ceea ce privește animalele de fermă și așa mai departe, nu sunt în măsură să vorbesc, pentru că nu am suficiente cunoștințe în domeniu, dar este ceva rău și sprijinul pentru sanctuarele pentru animalele astea este foarte scăzut. Există vreo trei-patru, cred, în țară — asociații care salvează ori doar animale de fermă, ori și animale considerate „de fermă”, deși nu-mi place termenul, pentru că scopul lor nu este să fie de fermă, noi le considerăm așa. Dar, da, din ce înțeleg, și partea asta de legislație este destul de… nasoală.

Drepturile animalelor există oarecum, dar este foarte greu să aplici legea asta la țară. Să spui că hei, rele tratamente înseamnă să bați calul care trage la căruță. Este un concept străin pentru oamenii care au crescut și sunt obișnuiți, de generații întregi, să maltrateze animalele fără să considere asta maltratare.

ladiscutii.ro: Cum reușești să convingi o familie să adopte sau să găzduiască temporar o pisică cu nevoi speciale? Ai ceva trucuri sau cum crezi că funcționează mai bine asta?

Monica (Asociația Riga și Berlin): Eu încerc prin puterea exemplului, dar realitatea este că, de cele mai multe ori, nu prea reușești să convingi oamenii să adopte din propria inițiativă un animal cu nevoi speciale. De obicei se întâmplă asta cu pisicile oarbe, am avut două pe care le-am dat spre adopție. Ambele au ajuns super, super ok, la niște adoptatori absolut extraordinari.

Pe partea asta, cu pisicile oarbe, am avut noroc, să zic așa. Dar dacă vorbim de altceva — de incontinență sau un picior în minus —, am avut și o adopție a unei pisici cu trei picioare. Dar sunt mai rare.

Majoritatea oamenilor cred că au nevoie să se conecteze întâi cu un animal cu nevoi speciale ca să își deschidă sufletul către toate animalele cu nevoi speciale, și atunci nu prea îi convingi tu să adopte un animal epileptic sau cu o dizabilitate. Mai degrabă se întâmplă ca animalul lor de acasă să înceapă să aibă crize și atunci aleg să-l păstreze — deși unii nici măcar asta nu aleg — sau găsesc ei un animal cu o anumită problemă și se atașează emoțional pentru că l-au salvat ei și se hotărăsc să-l păstreze.

Nu sunt foarte populare pentru adopție animalele cu nevoi speciale în România.

Doișpe și puii ei, găsiți pe stradă

ladiscutii.ro: Ai observat exemple din alte țări unde statul sau ONG-urile gestionează mai bine protecția animalelor vulnerabile? Care crezi că ar fi cel mai ușor de adaptat la realitatea din România?

Monica (Asociația Riga și Berlin): Foarte multe țări gestionează mai bine problema asta decât noi, pentru că, cel puțin în ceea ce privește ONG-urile, noi ne aflăm într-o situație care are un nume în engleză — „conundrum”.

Ideea este că oamenii au impresia că munca asta de a fi activ în protecția animalelor în România ar trebui să fie una de voluntariat, adică să nu câștigi niciun ban din chestia asta. Am văzut comentarii la mulți salvatori că sunt „prea bine îmbrăcați”, și nu vorbim de haine de brand, ci pur și simplu de haine normale, întregi.

Există, așadar, viziunea asta că tu trebuie să fii ultimul jerpelit care face asta strict din resurse personale și, dacă se poate, să nu trăiești din asta. Dar, pe de altă parte, există așteptarea că, dacă ești voluntar sau ai un ONG de protecția animalelor, să fii disponibil la toate orele din zi și din noapte, de parcă n-ai avea un job. Lucrurile astea se bat cap în cap.

Eu am fost, la un moment dat, la o conferință care se numește The Business of Saving Lives. Prezenta un ONG din America și fix asta încercau să ne învețe. Ne spuneau că ei au cei mai buni specialiști în domeniu, inclusiv pe marketing și social media, și ne-au întrebat: „Cum credeți că facem rost de ei și cum credeți că îi păstrăm?”. Simplu: Îi plătim peste piață. Le dăm salarii peste medie, ca să avem cei mai buni oameni și să putem face toate chestiile astea. Oamenii aceia nu depindeau doar de donațiile de la persoane fizice, aveau și un spital veterinar, aveau programe de educație în școli, tabere, aveau o grămadă de facilități și, cumva, toate afacerile susțineau ONG-ul. Plus că toată lumea avea salarii și considera asta un job.

La noi, doar din voluntari, nu cred că o să reușim să o scoatem la capăt, pentru că oamenii vor o protecție a animalelor „ca afară”, dar, la un moment dat, devine greu de susținut să ai și un ONG, și un job, să faci și drumurile la cabinet, să faci și toate chestiile astea.

Ca idee, ca să nu zică cineva că sunt într-un fel biased, eu nu îmi dau salariu din asociație. Noi avem un singur salariu și acela este al contabila. Dar de mult timp deja observ că devine nesustenabil, pentru că presiunea emoțională, financiară și de timp este atât de mare încât nu mai apuci să dorm, nu mai reușești să mănânc și, mai devreme sau mai târziu, clachezi. Unii se ridică, unii nu.

Ăsta este și motivul pentru care avem „salvatori de sezon”, care salvează unu-doi ani și după aceea spun: „Nu, mersi, lasă”.

Nu vorbește nimeni despre chestia asta: despre burnout, despre ce înseamnă pentru tine, ca om, să vezi zi de zi sânge și moarte. Și nu e moarte așa, la modul general, e moartea unor ființe foarte dragi de care te-ai atașat. Nu e o chestie peste care poți trece ușor.

Mie îmi scria lumea fără nicio treabă la o zi după ce a murit Berlin. Pusesem cover-ul și totul pe pagină negru și era clar că sunt în doliu și totuși primeam mesaje de genul: „Am găsit o pisică”.

ladiscutii.ro: Ce i-ai spune unui tânăr care încă nu știe dacă merită să facă voluntariat sau să se implice pentru animale? De ce să înceapă chiar acum și ce ar putea câștiga din experiență? Ca să încheiem într-o notă mai optimistă.

Monica (Asociația Riga și Berlin): Îmi pare rău, eu nu sunt foarte optimistă, pentru că, din nou, munca asta nu e una foarte optimistă și, la un moment dat, ajungi să o faci din nevoie. Adică eu nu mai simt nicio bucurie reală atunci când reușesc să salvez o pisică, pentru că am încă 20 în mesageria asociației care cer ajutor. Nu mai ai timp să sărbătorești vreo victorie.

E o chestie pe care o fac din necesitate, pentru că e nevoie de noi și poate că, la un moment dat, o să ajungem în punctul în care să nu mai fie nevoie de noi.

Dar nu am o satisfacție emoțională, pentru că nu am timp. Ce i-aș spune unui tânăr care vrea să se apuce de voluntariat? I-aș spune să o facă 100%. Eu am făcut voluntariat de la 15 ani, la Asociația pentru protecția animalelor Robi, și mi-a deschis complet ochii în ceea ce privește relația noastră cu animalele. Am fost expusă la tot ce înseamnă și provocările adăpostului, dar și la procesele de adopție, ce înseamnă să fii un proprietar responsabil de animale.

Deci eu recomand asta chiar de la vârste fragede, dacă găsesc cadrul potrivit să o facă. Și cred că te ajută și îți oferă un fel de impuls să treci, ca om, printr-un proces de introspecție și să analizezi cât de mult ai fost mințit în legătură cu ceea ce ar trebui să fie relația omului cu animalul.

Poți ajunge să le privești ca pe persoane non-umane și să ajungi la concluzia că suntem împreună pe acest pământ, nu că ele există pentru noi ca să ne ofere companie, blană, entertainment sau orice altceva.

Poți ajunge la o viziune mult mai incluzivă și mai pacifistă asupra realității, ceea ce nu are cum să fie un lucru rău pentru tine ca personalitate, formare, caracter, spirit, suflet, ce vrei tu. Pentru că, da, blândețea nu e niciodată un lucru rău, chiar dacă nu este neapărat predată sau nu creștem cu noțiunile astea și suntem învățați mai degrabă să dăm din coate ca să ajungem mai departe.

Dar, da, cred că este într-un fel vindecător pentru suflet să interacționezi cu animale și să știi că ai un aport la a salva niște ființe care, în fond, nu pot nici să te ajute, nici să îți facă rău. Faci chestia asta pur și simplu pentru că ești o persoană bună.

Cred că e greu să predai cuiva empatie sau să explici conceptele astea până nu se lovește de ele. Dar cred că, în momentul în care îți dai voie să ai o conexiune cu un animal — și pentru fiecare e un animal diferit, poate fi un iepuraș de la țară, nu trebuie să fie neapărat câini sau pisici —, începi să relaționezi altfel cu toate animalele.

Și mi se pare că te schimbă pe tine ca om. De asta foarte mulți oameni spun că animalele pe care le-au salvat i-au salvat, de fapt, pe ei, și nu invers.

Paris, Riga și Berlin

Sursa fotografiilor: Arhivă Monica Luncan, Asociația Riga și Berlin