Programul REC este un program de schimburi interumane destinat liceenilor din Japonia și România, inițiat de două tinere din Tokyo, impresionate de farmecul și deschiderea oamenilor din România. Scopul programului este de a crea legături autentice între adolescenți din cele două culturi și de a oferi o perspectivă directă asupra vieții din cealaltă țară, dincolo de stereotipuri sau imagini turistice.

În această vară, cinci elevi de liceu din Japonia au participat la o experiență de neuitat în România, însoțiți de cele două coordonatoare ale programului: Mizuno Akane, fostă voluntară la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, și Tateno Chisato, Miss Sake Japonia 2025.

Participanții au venit din toate colțurile Japoniei, reprezentând o adevărată hartă vie a țării lor – de la nordul rece din Hokkaidō până la sudul tropical din Okinawa: Miyazaki Daisuke din Wakayama, Oshima Mikimasa din Hiroshima, Mikami Hana din Hokkaidō, Yamane Serina din Osaka și Ikehara Kano din Okinawa. Împreună, au parcurs România cu ochii larg deschiși, curioși să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat „acasă” într-un loc atât de diferit.

Cinci elevi de liceu japonezi, împreună cu cele două organizatoare de la Tokyo, au venit în România cu bagaje ușoare și multe semne de întrebare. Au plecat cu prietenii, cuvinte românești în telefon și un sentiment greu de tradus: „aici m-am simțit de-al casei”. Între Palatul Parlamentului și un foc de tabără în Brașov, între ceaiul din camera japoneză de la RAU și horele din festivaluri, povestea lor e despre punți: între clișee și realitate, între Dracula și Regina Maria, între politețea japoneză și omenia românească.

Am stat la discuții cu inițiatoarele programului și cu elevii implicați în proiect despre cum au descoperit România, cum ar descrie țara noastră și ce le mai povestesc prietenilor din Japonia despre experiențele pe care le-au avut în cadrul REC.

„România înainte de aterizare”: așteptări, clișee, curiozități

Pentru mulți, harta era aproape goală. „România era o țară necunoscută”, recunoaște Mizuno Akane, fostă voluntară la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, având singurele repere venite din povești despre comunism, prima dată când a vizitat România. De data aceasta, fiind a doua oară când a vizitat România, avea deja mai multe cunoștințe. Tateno Chisato, cea de a doua inițiatoare a Programului REC, asocia inițial țara noastră cu „Dracula și castelele din munți”, în timp ce Oshima Mikimisa spune că Estul Europei „intra rar în manualele de la școală”, deși auzise online despre Ceaușescu și perioada comunismului.

Imaginarul pop și griji firești s-au amestecat. „M-am întrebat cât de sigur e locul și dacă nu seamănă cu alte țări din Europa de Est”, spune Miyazaki Daisuke, dar entuziasmul culinar i-a înclinat balanța: „Abia așteptam papanașii și turul castelelor.” Pentru Mikami Hana, fascinația venea din lecturi: „Cuvântul-cheie era «Dracula», dar știam și că e o țară latină.”

Existau și presupuneri greșite. „Știam doar numele capitalei și credeam că nu e prea dezvoltată”, admite Yamane Serina. Ikehara Kano rezumă percepția de manual: „Fost stat socialist, natură bogată, amestec de influențe culturale au fost impresiile mele înainte de plecare”.

Pe scurt, înainte de sosire, imaginea României oscila între clișee (Dracula, comunism), întrebări despre siguranță, și o curiozitate tot mai clară pentru natură, mâncare și castele.

„De ce România? Cum au fost selectați?”

Selecția a fost competitivă și în trei pași simpli: eseu + video → interviu online. Oshima Mikimisa rezumă clar traseul: „Am trimis un eseu de motivație și un video, apoi am susținut un interviu.” Formatul revine identic la mai mulți candidați: prima rundă pe bază de materiale (eseu despre motivele aplicării și/sau ce vor să trăiască în România), urmată de o discuție pe Zoom cu echipa programului.

La motivații, tabloul e divers, dar convergent în sensul deschiderii:

◆ Curiozitate de a cunoaște lumea mai mult și de a interacționa cu localnicii. „Nu mai călătorisem în afara scopului de a fi un turist într-o țară străină și voiam să mă conectez cu elevi/studenți de vârsta mea”, spune Oshima, a cărui vis este să devină politician. „Vreau să devin politician și să înțeleg lumea dincolo de manuale”, adaugă el.

◆ Imaginar cultural care devine proiect. Mikami Hana: „Sunt fană «Dracula» din gimnaziu iar visul meu era ca să vizitez România.” Dincolo de literatură, ea vede programul ca pe „primul pas” spre visul ei, acesta fiind să sprijine femeile și copiii vulnerabili.

◆ Șansă reală, nu doar dorință. Miyazaki Daisuke recunoaște barierele financiare: „Mereu mi-am dorit să am experiența de a comunica și de a face schimb cultural și până acum, dar nu am avut oportunitatea financiară. De aceea, atunci când am văzut un anunț cu programul REC pe Social Media, am zis: acum ori niciodată.”

◆ Transformare personală. Yamane Serina: „Eram reticentă la provocări așa că eu am aplicat ca să mă schimb.” Plus un atu concret: jocurile și atelierele din cultura japoneză învățate în copilărie, pe care vrea „să le pună în slujba punții România–Japonia”.

◆ Diplomație culturală locală. Ikehara Kano și-a ancorat video-ul cu motivația aplicării despre cultura și istoria Okinawa, cu gândul de a le prezenta românilor această identitate distinctă.

„De la necunoscut la «o bijuterie ascunsă»: cum s-a schimbat percepția despre România”

În urma programului REC, portretul României s-a luminat radical: de la „o țară necunoscută” la un loc al oamenilor calzi, al naturii copleșitoare și al unei diversități culturale vii. Mizuno Akane sintetizează virajul: „Imaginea de «țară necunoscută» s-a transformat într-una despre oameni calzi, natură grandioasă și cultură diversă.” Aceeași surpriză o confirmă și Tateno Chisato, pentru care, de asemenea, a fost a doua vizită în România. Ea spune, ca și de data aceasta, a simțit accentuat experiența „ospitalității” trăite la tot pasul; de la sponsori și profesori până la trecători care „au făcut tot ce le stătea în putință ca să ne simțim bineveniți”.

Cea mai frecventă uimire? Deschiderea față de Japonia. Oshima Mikimisa recunoaște că venise cu o imagine rece, filtrată de eticheta „fost stat comunist”, însă a găsit „o țară surprinzător de caldă”, în care „oamenii sunt foarte amabili”, iar interesul pentru cultura japoneză iese în stradă: „La Brașov am văzut pe cineva jucând kendama.” Miyazaki Daisuke completează cu o scenă memorabilă: „Mă plimbam pe stradă și un motociclist, în viteză, mi-a strigat «Konnichiwa!». M-a uluit și m-a bucurat în același timp.”

Pe linia imaginarului clasic, Mikami Hana a venit pentru „Dracula”, dar a plecat cu o istorie mult mai bogată: „La Bran, dincolo de Vlad Țepeș, m-au impresionat poveștile despre regina Maria.” Tot ea notează șocul estetic: „Carpații m-au lăsat fără cuvinte. Cred că n-am fost niciodată mai emoționată în fața muntelui și naturii.” Pentru Serina Yamane, schimbarea e la fel de concretă: „Mă așteptam la o țară mai puțin dezvoltată, dar am găsit orașe pline de viață, mâncare excelentă și o naturalețe a bunătății pe care n-o văd acasă.” Iar Ikehara Kano pune concluzia într-o formulă scurtă: „Totul e frumos în România. Oamenii, cultura, arhitectura, natura. E o bijuterie ascunsă a lumii.”

În esență, programul a spart clișeele cu întâlniri reale: zâmbete la aeroport, ajutor spontan pe stradă, un „bună” rostit în japoneză din șaua unei motociclete, povești regale în săli de castel și panorame alpine care taie respirația. România iese din abstract și intră în carnetul de drum ca loc al ospitalității, al peisajelor care rămân pe retină și al unui dialog cultural surprinzător de natural.

„Locul care te oprește din mers”: momentele care i-au impresionat cel mai mult

Dacă ar fi să comprimăm albumul în trei cadre, acestea ar fi: Palatul Parlamentului, castelul cu munții pe care îi poți vedea pe geam, și festivalul în care toată lumea devine public dar și scenă.

◆ București, Palatul Parlamentului. Pentru mulți, prima uimire. „Nu mai văzusem o clădire atât de somptuoasă,” spune Oshima Mikimisa, care a legat vizita de o întâlnire rară cu Ana Cristina Tincă (secretar de stat în cadrul Ministerului de Externe): „de neprețuit pentru visul meu de a face politică.” Mikami Hana completează: „Mărimea și candelabrele m-au copleșit. Simți fizic puterea epocii Ceaușescu.” Iar Miyazaki Daisuke rezumă diferența față de acasă: „E la altă scară decât Parlamentul Japoniei.”

◆ Transilvania, palate și creste. Mizuno Akane a rămas cu imaginea palatului Cantacuzino și a Branului „în mijlocul unei naturi bogate”, cu acel moment când „te uiți de pe ziduri spre munți și parcă atingi istoria.” Pentru Tateno Chisato, Brașovul intră în aceeași categorie: un centru vechi cu aer medieval „nostalgic”, între natură și istorie.

◆ Cultura care pulsează în prezent. În București, Tateno descoperă un paradox plăcut: o cameră de ceai japoneză și ateliere adevărate de kimono, ikebana, și taiko la Centrul de Studii Romano-Japoneze Angela Hondru al Universității Romano-Americane. „Nu am vorbit cu studenții doar despre anime și manga. Am vorbit și despre «honne/tatemae», empatie și nuanțele culturii.” Mikami Hana rememorează atelierul de yukata ca pe o oglindă: „M-am bucurat de interesul lor, dar m-a și rușinat cât de puțin știu eu însămi.”

◆ Sărbătoarea ca stare de spirit. Pentru Yamane Serina, vârful emoțional a fost festivalul Summer Well: „La noi în Japonia, majoritatea lumii vine doar pentru artiști și pentru a le asculta muzica. Aici, oamenii vin să se bucure ei înșiși. Faptul că merg familii întregi, copii și bunici, mi-au transmis o energie caldă.” Mai mult, a fost impresionată de faptul că toți participanții păreau foarte fericiți.

◆ Un foc de tabără la Mama Cozonacilor. Pentru Ikehara Kano, „momentul” e unic și perfect: campfire-ul de la hotelul care era întreținut de o singură familie. „Atunci am simțit că ne-am împrietenit cu adevărat.” Același sentiment îl împărtășește și Akane.

„Puntea invizibilă”: ce au în comun Japonia și România

Puși în fața acestei întrebări, elevii japonezi și cele două coordonatoare au un numitor comun în răspunsurile lor: grija față de celălalt. „Japonia e numită țara omotenashi, adică țara ospitalității, dar eu cred că România este, de fapt, adevărata țară a ospitalității,” spune Mizuno Akane. Tateno Chisato completează: „Am simțit o pasiune autentică de a-l bucura pe cel din față; caldă, directă, și neprotocolară.”

◆ Paralelele curg apoi în detalii concrete. Portul tradițional: „Atunci când am îmbrăcat costumele tradiționale românești, am găsit câteva piese care mi-au amintit de shiromuku tsunokakushi, un costum tradițional de mireasă japonez,” notează Akane, iar Mikami Hana observă „aceleași culori vii și motive” între ie și kimono/yukata: „Chiar și combinațiile create de Laura Caraman între ie și kimono se potriveau natural.”

◆ Obiecte și simboluri: Oshima Mikimisa vede la Muzeul de la Piscu figurine ceramice „aproape gemene” cu haniwa-urile japoneze.

◆ Gusturi: pentru Tateno, sarmale „se întâlnesc la mijloc” cu rulourile de varză japoneze, iar papanași cu „gogoșile prăjite”. Miyazaki Daisuke rezumă: „Mâncarea bună și bunătatea oamenilor, asta m-a impresionat.”

◆ Dincolo de forme, atitudinea e comună, spune Yamane Serina: „Ambele societăți își iau cultura în serios și o duc mai departe.” Iar Ikehara Kano adaugă și o grijă împărtășită: respectul pentru natură, dar și provocarea „succesorilor tot mai puțini” în meșteșuguri.

„Diplomație cu energie bună”: ce au simțit la întâlnirile cu Ambasada României în Japonia

Întâlnirile cu Ambasada României la Tokyo au dat tonul unei colaborări „cu ușile deschise” și așteptări ridicate. Mizuno Akane vorbește despre un sprijin personal și constant din partea ambasadorului Ovidiu Raețchi: „De la început ne-a spus «haideți să facem cel mai bun proiect» și ne-a conectat cu oamenii potriviți.” Când echipa propunea variante prudente, mesajul diplomatic a fost… nediplomatic de curajos: „Imitați spiritul românesc: țintiți sus, cu îndrăzneală.” Acea încredere „fără condiții” i-a făcut pe organizatori să-și lărgească ambițiile.

Pentru Tateno Chisato, experiența de la Ambasada Japoniei la București a fost de asemenea una extrem de utilă: după prezentarea experiențelor din teren, au urmat explicații aplicate despre România, oferite de Hiroshi Kudō (însărcinat cu afaceri ad-interim). De la creșterea numărului de restaurante japoneze și popularitatea anime-ului, până la rolul comunității nipone ca „punte” între publicul român și cultura japoneză. „Am plecat cu ideea clară că interesul se cultivă în ambele sensuri și că noi, ca organizatori, putem accelera prietenia dintre țări,” rezumă ea.

„O echipă-punte”: întâlnirea cu Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru” al Universității Româno-Americane

Dacă programul REC a avut un motor local, acela a fost echipa lui Șerban Georgescu. Studenții o spun răspicat: „Fără el, REC nu s-ar fi întâmplat,” notează Mizuno Akane, amintind prima întâlnire online: „Înainte să apucăm să ne prezentăm, a zis: «E o onoare să colaborăm. Spuneți ce pot face.»”

Pentru Tateno Chisato, colaborarea a fost model de leadership aplicat: ședințe repetate, program construit la milimetru, legături cu voluntari și sponsori. „Am primit energie și inspirație din felul în care a transformat ideea în acțiune.” În teren, echipa a contat nu doar logistic, ci ca ghid cultural: „Ne-au arătat Bucureștiul la firul ierbii, nu în variantă turistică,” completează Ikehara Kano.

Surpriza comună? Competența dublă: pasiune autentică pentru Japonia și, în același timp, o stăpânire profundă a propriei culturi. „Știau lucruri despre Japonia pe care mulți japonezi nu le știu,” admite Oshima Mikimisa. Mikami Hana punctează atmosfera: „Vorbeau japoneza cursiv, erau interesați de kimono și ceai, și ne-au ajutat în fiecare zi. Datorită lor, m-am simțit ca acasă.”

Pentru Miyazaki Daisuke, impresia s-a fixat în două cuvinte: diversitate și căldură: „Mulți vorbeau trei limbi sau mai multe și erau mereu gata să ajute.” Iar Yamane Serina rezumă efectul emoțional: „Ascultau cu adevărat, cu bucurie vizibilă. De fiecare dată când vorbeam despre anime sau kimono, simțeam cât de mult e iubită Japonia aici.”

„De la salutul din aeroport la prietenii pe viață”: cum au fost oamenii și legăturile care au rămas

Tonul l-au dat chiar din aeroport: „Funcționarul de la poliția de frontieră m-a făcut să râd cu o glumă,” povestește Ikehara Kano. Un început care s-a transformat într-un fir roșu al călătoriei: deschidere, umor, și grijă.

Pentru majoritatea, întâlnirile au fost „timp liniștit și plin de afecțiune”, spune Mizuno Akane. „Deși abia ne cunoscusem, simțeam că împărtășim aceeași bucurie.” La final, lacrimile de la despărțire au arătat că nu vorbim doar despre networking, ci despre prieteni adevărați.

Tateno Chisato remarcă un contrast fertil: „În timp ce japonezii «citesc aerul», românii spun direct ce gândesc. Asta m-a eliberat. Mi-a fost mai ușor să-mi exprim opiniile.” Rezultatul: legături pe care vrea „să le păstreze mult timp”, cu oameni „spontani și incredibil de atenți la ceilalți”.

Oshima Mikimisa spune simplu: „Desigur că păstrăm legătura. Vreau să revin și să le arăt cât am crescut.” Mikami Hana adaugă că amabilitatea a venit nu doar din partea studenților, ci și a vânzătorilor sau a invitaților din ateliere: „Răspundeau cu răbdare fiecărei întrebări. A fost o școală de empatie.” La o lună după întoarcere, încă ține legătura cu prietenii din România „pentru că e pur și simplu plăcut”.

Miyazaki Daisuke confirmă că prieteniile s-au mutat natural online: „Ne scriem pe Instagram, îmi reacționează la stories, vorbim în DM. Unii urmează să vină în Japonia și abia aștept.” Iar Yamane Serina spune că vizita i-a schimbat o credință veche: „Credeam că Japonia e «cea mai amabilă». Românii m-au făcut să-mi revizuiesc complet ideea.” Deja are o întâlnire stabilită în noiembrie la Osaka cu unul dintre noii prieteni.

„Ediția-pilot, bifată cu brio”: ce păstrăm și ce schimbăm la REC #2

În bilanț, mesajul e limpede: prima ediție a fost o reușită netă. Mizuno Akane spune fără ocol: „Pentru o ediție inaugurală, n-aș fi putut cere mai mult.” Aprecierea vine din mixul de orașe vizitate, întâlniri consistente, și o echipă de participanți „empatici și isteți” care au transformat traseul în punte între țări. Tateno Chisato întărește: „A fost un succes major și un reper pentru edițiile următoare”, mai ales prin densitatea atelierelor (ie/kimono, ikebana, horă, gastronomie, ceramică) și calitatea dialogului cu voluntarii și gazdele din fiecare oraș.

Pentru ediția a II-a: ce ar merita adăugat

◆ „Vocea Japoniei de azi.” Mai multe momente în care liceenii japonezi să prezinte activ cultura lor cotidiană (gusturi, hobby-uri, viața locală), nu doar elementele deja cunoscute în România. (Akane)

◆ Model „buddy” 1:1. Selectarea aceluiași număr de studenți români precum cei japonezi, în perechi stabile pe toată durata programului, pentru prietenii mai profunde și învățare în oglindă. (Akane, Tateno)

◆ Coabitare și ritm comun. O formulă de 5 japonezi + 5 români care locuiesc și operează împreună zilnic pe durata celor 10 zile, pentru comunicare mai fluidă și responsabilități împărțite. (Tateno)

◆ „Dialog pe temă” între tradiții. Proiecte în care două simboluri corespondente (ex. kimono cu ie) sunt explorate și prezentate de studenți, cu pregătire autonomă și prezentări publice. (Tateno)

◆ Schimb bilateral. Pe lângă venirea japonezilor în România, organizarea unei ediții în Japonia cu studenți români invitați pentru o punte completă, în ambele sensuri. (Akane, Tateno)

„Ce le-am spune prietenilor din Japonia”

Dacă ar avea un minut pe holul liceului sau într-un DM, toți ar începe cam la fel: „Trebuie să vezi cu ochii tăi.”

Oshima Mikimisa ar începe cu mâncarea: „E fantastică!”, apoi ar arăta pe hartă Brașovul și satele din jur: „țara care te prinde din prima vizită”. Mikami Hana ar completa cu un cadru larg: păduri, râuri, munți văzuți din castele, plus orașe cu fațade vechi, colorate, aproape fără zgârie-nori: „Peisaje pe care nu le întâlnești în Japonia.”

Miyazaki Daisuke ar face un „trio” simplu de trimis pe grup: mâncare bună, orașe frumoase, oameni calzi: „și, da, deja le-am povestit tuturor.” Pentru Yamane Serina, recomandarea vine cu exemple concrete: „Brașov” ca mix reușit între istorie și natură, dulciuri cu fructe de pădure, și ciocolată de ținut minte, și un mesaj care rupe clișeele: „România e mai europeană și mai prietenoasă decât îți imaginezi.”

Ikehara Kano încheie fără menajamente: „Totul. E păcat că o țară atât de frumoasă nu e deja pe listele de vacanță.”

Pe scurt, „mesajul pentru acasă” ar suna așa: vino pentru peisaje, rămâi pentru oameni, și pregătește-ți pofta de mâncare.

„Ne vedem din nou, România?” — planuri după REC

Răspunsurile lor merg în aceeași direcție: da, vor să revină ca studenți, artiști sau vizitatori pe un termen lung.

◆ Oshima Mikimisa a trecut de la curiozitate la plan: „Sunt încă licean, dar la facultate vreau să merg la o universitate din afară iar Universitatea Româno-Americană a urcat pe lista scurtă. Și chiar dacă nu voi ajunge să studiez aici, mă întorc măcar în vacanță.”

◆ Mikami Hana vrea timp, nu doar poze: „Au rămas multe locuri nevăzute și aș vrea să revin mai matură, pentru o perioadă mai lungă: pentru natură, pentru mâncare și pentru festivaluri. De la concertele de vară la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.”

◆ Miyazaki Daisuke răspunde fără ezitare: „Bineînțeles. Revin și pe cont propriu. Și îmi aduc familia și prietenii.”

◆ Yamane Serina a descoperit o opțiune de studiu la care nu se gândise: „Când am răsfoit broșurile, taxele erau mult mai accesibile decât credeam. Nu avusesem România pe radar pentru mobilitate academică, dar acum a devenit o posibilitate reală. Oricum ar fi, mă întorc sigur, măcar în călătorie.”

◆ Ikehara Kano își face deja calculele: „Mă gândesc serios la un semestru de schimb la Universitatea Româno-Americană.”

„România în trei cuvinte”: un portret colectiv, scurt și memorabil

◆ Mizuno Akane — „Comoară ascunsă · basm · chirashi-zushi”
„E o comoară pe care Japonia încă n-a descoperit-o pe deplin. Are aer de basm: natură frumoasă, oameni blânzi, istorie. Și e ca un chirashi-zushi: regiuni și tradiții diferite, dar împreună dau un gust unitar-România.”

◆ Tateno Chisato — „Pasiune · unic · nostalgie”
„Românii își pun toată pasiunea în ceea ce cred. Totul mi s-a părut unic: de la ciorbă și pălincă la motivele populare pe textile. Iar peisajele: acoperișuri portocalii, castele în munți, biserici la țărm, au o nostalgie care te prinde.”

◆ Oshima Mikimisa — „Căldura oamenilor · cultură · natură”
„Aceste trei lucruri m-au atins direct. Oamenii: surprinzător de calzi, cultura: altfel decât în Occident, și natura: munte și mare la aceeași masă.”

◆ Mikami Hana — „Strălucire · bogăție · căldură”
„Clădiri și costume strălucitoare, o bogăție de natură, castele, mâncăruri; și o căldură dublă, în oameni și în climă: cer curat, soare domol, umezeală redusă față de Japonia.”

◆ Miyazaki Daisuke — „Diversitate · natură · fuziune”
„Se vede diversitatea în mâncare, haine, limbi. Natura: Carpați, Dunăre, Marea Neagră. Și acea fuziune firească: oraș vechi lângă clădiri noi, căruțe cu cai lângă mașini moderne.”

◆ Yamane Serina — „Căldură · natură · farmec”
„Am simțit căldura oamenilor la fiecare conversație. Natura e peste tot și te emoționează zilnic. Iar farmecul dincolo de peisaje stă în istorie, obiceiuri, viața de zi cu zi: te face să vrei să te întorci.”

◆ Ikehara Kano — „Veselie · îți atrage privirea · omotenashi”
„Spus pe scurt: veselie, peisaje care îți taie respirația, și un «omotenashi» trăit pe bune.”

📸 Sursa fotografiilor: Arhivă Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru”