Hip-hop-ul românesc are multe povești nespuse, iar una dintre ele îi aparține lui ALAN, un artist care a crescut odată cu scena și care continuă să rămână autentic, indiferent de direcțiile pe care le ia industria. De la primele casete ascultate, la versurile care au ajuns să fie fredonate de generații întregi, ALAN a trecut prin eșecuri, antrenamente și albume făcute „din joacă” și abia apoi pe bune.

Am stat la discuții cu el despre începuturile sale, relația frățească și artistică cu KEPA, despre cum a văzut scena rap schimbându-se de-a lungul anilor și despre modul în care trecutul (inclusiv experiențele trăite de tatăl său la Revoluție) l-a influențat în scris și în mesaj. Vorbim și despre libertate, responsabilitate, dar și despre cum reușește să păstreze echilibrul între muzică și viața personală.

***

ladiscutii.ro: Cum ai descoperit muzica hip-hop și ce anume te-a atras la ea în mod special?

ALAN: Am dat din întâmplare de hip-hop când eram copil, nici nu știam de fapt că se numește hip-hop. Am ascultat niște casete inițial de pe la niște persoane mai mari, că eu în familie am numai frați mari, eu fiind cel mai mic (suntem o gașcă de frați, patru băieți și o soră, deci cinci persoane). Ei aveau niște prieteni și am auzit la cineva în casă ceva venit de afară, Fun Factory. Nu știu cât de hip-hop neapărat se poate numi, dar practic aia a fost prima chestie.

Asta se întâmpla în anii ’90, eram copil. Pe partea asta românească, tot frații mai mari au adus casete, și l-aș pomeni aici pe Zhao (fratele meu, mai mare decât mine cu trei ani). Prima casetă ascultată a fost „Nimic normal”, de la Paraziții, am cumpărat-o de la Brașov, din piață. Apoi a fost „Suta”, tot de la Paraziții. După aia, era un băiat prin cartier care dădea casete pe la tarabe. I-am cerut să-mi multiplice tot ce putea să facă rost din ce era pe atunci rap românesc, R.A.C.L.A., B.U.G. Mafia, Paraziții. Am încercat fiecare casetă și, practic, m-am lipit la albumul ăsta, „Suta”, în ‘97.

După aia, în ’99, a apărut „Rimedebine” de la R.A.C.L.A. și m-a spart albumul. Era un hype total atunci, eram puștan de generală și toată lumea era cu Mafia, cu „Pentru ’98”, tot ce aveau ei pe atunci. Pe mine mă spărgea și partea asta de la R.A.C.L.A., R.A.N.-S., cu ce făceau ei, mai mult text, mai puțin melodie. De la Getto Daci îmi plăcea aia cu „Pe aici nu se trece”.

Pur și simplu m-am lipit eu cumva de ideea asta, de text, de ce spuneau pe acolo și de starea de „nu am limite, nu pot fi îngrădit”. Bine, probabil se pupa și cu chestia de adolescență, de perioada aia. Cam așa li se întâmplă, cred, tuturor puștanilor. Depinde de ce muzică se lipesc ei, dar cam asta e… faci tu pe rebelul când ești mic. La mine de acolo a plecat, de la casetele alea.

Îmi plăceau hainele și șepcile. Cu șepcile am avut fixul încă de când eram copil. Erau niște tarabe pe la Titan și de acolo luam toate făcăturile. Era țara plină de fake-uri. Acolo am găsit prima dată un model de Fila (adidași), pe care după aceea l-am regăsit când eram mult mai mare, acum vreo 7-8 ani, ceva de genul. Am găsit același model și mi-a dat așa, cu nostalgie.

Doar că de data asta erau originale, la prețuri accesibile, de atunci port același model de adidași. E mișto chestia asta: că s-au reeditat cumva și ideea de modă revine, pare că se aplică cumva și în muzică. E un vibe, o stare nu dispare neapărat, pleacă pentru o perioadă și apoi se întoarce și ar putea să fie valabilă ideea asta chiar și în muzică. Probabil și de asta instrumentele clasice, ca pianul, vioara, n-au murit niciodată.

ladiscutii.ro: Care au fost primii tăi pași în cariera muzicală și ce te-a făcut să crezi în tine?

ALAN: Primii pași au fost numai cu stângul. Am pornit direct cu un eșec frumos, de toți banii.

Practic, m-am dus să înregistrez o piesă, am plecat fără piesă din studio, nu știam nimic, de niciunele. Și m-am ocupat de „remontada”. M-am dus acasă, am stat pe ele și după aia, la o săptămână, m-am întors în studio și am plecat cu o piesă care mie mi-a plăcut la momentul respectiv.

N-am avut încrederea aia niciodată să zic dom’le, cred că pot să fac asta. Absolut deloc.

Inițial am luat-o în joacă și din distracție, în urma câtorva sticle de vin. În general, alcoolul te face să crezi că poți mai multe decât poți dar și „scoate prostul din om”. Am încercat, am luat-o în joacă, ne-am distrat, am repetat.

Noi o luam ca pe o distracție, că în perioada aia de început noi, adică eu și KEPA, cam asta făceam. Ne jucam, ne distram, ne șprițuiam și făceam niște jocuri. Ne dădeam niște cuvinte unii altora. Mai aveam un prieten care făcea atunci rap, un băiat pe nume Narcko. Avea o trupă pe vremea aia, Rap MC îi zicea.

Noi am ascultat rap de când eram copii, cum ziceam. Dar nu mă gândeam că o să mă apuc.

Totuși, m-am apucat în contextul ăsta, după aia doar m-am antrenat. Până să o iau eu în serios, să cred eu că, într-adevăr, o să fac ceva din asta a mai durat vreo 3-4 ani.

După aia am zis hai să fac studio și am făcut studio. M-am luat în serios după încă vreo 3 ani de avânt și de timp în care am avut și studio. Am făcut niște albume după cum mă ducea capul pe-atunci și cu ce băieți lucram pe-atunci, în ideea de a mă antrena și de a evolua. De-aia unul dintre ele se numea „Antrenamentul de rap”. Eu, de fapt, mă antrenam, încercam să-mi dau seama ce și cum, că n-am avut nici măcar o cunoștință printre oamenii din muzică și nu mi-a zis nimeni „Bă, vezi că aici trebuie să faci așa sau așa”.

Practic, am avut mult timp pierdut dându-mi seama de unul singur, mai ales că în perioada aia nu aveai informații cum ai acum. Intri pe YouTube, tutorial „Zi-mi și mie cum fac versurile, zi-mi și mie cum stau pe beat, zi-mi și mie…”. Găsești orice pe net, atunci nu găseai nimic.

Trebuia să-ți dai seama singur. Când am început eu să cred că pot să fac ceva și ne-am hotărât, aia a fost după vreo 4-5 ani de la prima joacă, și prin 2010, pe la sfârșit, atunci am făcut canalul de YouTube și de acolo am zis „hai să o luăm în serios” și ne-am apucat cu un plan bine gândit.

Am zis: ne apucăm de un album și scoatem câte o piesă la două săptămâni. Dacă scoteam un clip, nu mai scoteam piesă la două săptămâni, scoteam la trei sau la patru săptămâni, și în paralel lucram la album. Așa s-au legat lucrurile.

A fost mult, mult de scris și au fost multe ore petrecute în studio, nu la băut de data asta, ci la muncă, la scris și învățat cum să faci un beat, un text, o piesă.

Acum ai Splice, ai o grămadă de bănci de sunete. Atunci ne luam de pe CD-uri de prin stânga, de prin dreapta, downloadam de pe ODC și toată lumea avea același lucru, aceleași sunete, aceleași bănci.

ladiscutii.ro: Te-am descoperit în formula ALAN & KEPA. Am auzit mai mulți tineri din generația mea fredonând „Sar cățele”. Ce a însemnat pentru tine colaborarea cu KEPA?

ALAN: Colaborarea cu KEPA a fost o frăție, o prietenie de 30 și ceva de ani, încă de copii. Noi practic am împărțit mare parte din viață. Muzica a venit în urma acestui lucru. Am colaborat practic unul cu altul: eu cu el, el cu mine.

Noi am construit ceva împreună și am mers în tandem. Am tras la aceeași căruță, pe același drum. Ne-am dorit aceleași lucruri. Și pur și simplu ne-am văzut de același drum până la un moment dat, când drumul s-a bifurcat. Colaborarea asta a mers foarte bine. Noi ne-am bucurat de toți anii, de toate scenele împărțite.

Apropo, mă bucur când aud chestia asta, că totuși am rămas noi, ALAN & KEPA, în memoria colectivă, pe buzele oamenilor. Și nu doar pentru o generație. Am întâlnit aceeași chestie la oameni din diverse generații.

Asta cu „Sar cățele” a venit foarte bine în acel moment, când noi chiar lucram la albumul despre care vorbeam mai devreme. Melodia nu e pe albumul ăla, a ieșit la momentul potrivit și nu a fost o piesă calculată, practic. Noi nu o aveam în plan, ea a venit în timp ce lucram.

Stres a venit cu instrumentalul ăla. Cerbu’ întâlnise pe cineva care spunea că a făcut acel instrumental. Și până la urmă l-am lămurit că nu-l făcuse băiatul ăla și am luat legătura cu casa de discuri care deținea drepturile. Am cumpărat drepturile, ne-au dat OK-ul să-l folosim și ne-am făcut damblaua. Piesa aia ne-a dat startul de care aveam nevoie fix când trebuia să scoatem albumul, lucru care ne-a ajutat.

ladiscutii.ro: Ai văzut evoluând scena hip-hop și ai scris o parte din această poveste. Ce ți se pare că s-a schimbat în bine?

ALAN: Nu știu, dar mă bucur dacă sunt considerat că am pus acolo o virgulă pe lângă atât de mulți artiști de rap românesc care au făcut mai multe lucruri. Acum, dacă s-a schimbat ceva în bine sau în rău, sunt păreri subiective, cum sunt de obicei părerile.

Eu știu ce s-a schimbat în bine la mine, la ceilalți mai puțin mă interesează. Scena are părți și bune și rele. Părțile mai rele sunt că tu singur nu prea mai faci nimic. Nu mai ai independență, nu mai ai parte de șanse atât de mari să reușești de unul singur și trebuie „mult spate”.

Evenimente nu mai ai dacă ești singur, dacă nu ai nimic în spate, există monopol pe piață și atunci rămâi cu underground-ul, care devine din ce în ce mai mic.

E foarte bine că există tot felul de chestii pe care poți să le folosești, doar că nu o să reușești să le duci la multă lume. Acum oricine poate să-și facă un studio, față de acum ceva timp când așteptai cu săptămânile să ajungi la un studio și ți se părea ceva deosebit, ziceai wow, gata, am ore de studio, se făcea programare, te duceai, plăteai pe oră.

Acum fiecare om poate, cu câteva sute de euro maximum, să-și facă o cămăruță, un setup acolo și are deja locul lui unde poate să-și facă muzica, lucru care mie mi se pare obligatoriu pentru orice rapper, pentru orice artist care creează: să aibă locul lui, să poată să creeze. După aceea, dacă le mai trimite mai departe la oameni cu studiouri mai bine dezvoltate sau producători mai mari, asta e partea a doua.

ladiscutii.ro: Ai lansat materialul „Biografia”, inspirat de Revoluția anticomunistă. Au trecut mai bine de 35 de ani de la evenimentele sângeroase din ’89. Ce crezi că ar trebui să știe noile generații despre perioada comunistă?

ALAN: Nu doar fiind inspirat de Revoluție am scris asta. „Biografia”, de fapt, este povestea lui taică-miu. El, fiind revoluționar, a fost acolo, în față. A fost în CC. Toate lucrurile pe care le-am zis acolo sunt adevărate.

Eu le-am luat cronologic, de când s-a născut și cu tot ce s-a întâmplat. Ce ar trebui să știe oamenii care nu au prins absolut nimic din perioada aia? Nici eu n-am prins prea mult, am prins doar 3 ani, dar știu ce am trăit din familie, de la ai mei. Ideea e că cel mai mare câștig pe care îl avem este că putem să plecăm în afară și putem să avem noi discuția asta. Discuția asta noi n-am fi avut-o dacă nu se întâmpla Revoluția aia.

Avem mult mai multe câștiguri pe partea asta de libertate decât pe organizarea pe care o numeau comunism atunci. Dacă luăm cu vreo 100 de ani în spate comunismul, în altă zonă de pe planeta asta, însemna total altceva. Nu prea te ajuta sistemul, te cam limita tot ce era acolo.

Nu aveau acces părinții noștri la mai nimic și erau obligați să aibă un loc de muncă. Când n-aveai loc de muncă, dacă te oprea miliția pe stradă, le arătai dovada că muncești, nu o aveai, hap, hai la miliție, pe secție. Nu prea mergea ca acum cu toate combinațiile astea, cu fiecare mai învârte câte ceva.

E diferență de la cer la pământ. Dacă își doresc tinerii să se întoarcă acolo de unde au plecat părinții noștri tocmai ca să fim noi aici (și mulți dintre ei și-au împuținat familiile ca să fie aici), e ceva ce încă nu-și dau seama, pentru că nici n-au trăit și poate au părinți tineri, care nu le-au explicat.

E un drum înapoi pe care nu l-aș face niciodată. Și nu e prea bine să te întorci de unde ai plecat. Dacă ai plecat, ar trebui să nu uiți de ce ai plecat, de unde ai plecat.

ladiscutii.ro: Insistând puțin pe subiectul ăsta, cum ai decis să abordezi subiecte precum comunismul și democrația prin muzică?

ALAN: Muzica în sine ar trebui să meargă mână-n mână cu libertatea. Eu consider că hip-hop-ul este singurul gen muzical care îți permite să abordezi absolut orice subiect. Am vrut să transmit și mesaje mai profunde și să merg și pe storytelling, să-mi dezvolt un pic și partea asta de creație, pe text, pe liric. M-am dus și în zona asta tocmai pentru că am cunoscut-o prin prisma faptului că taică-miu a fost revoluționar și a fost practic afectat de sistem atât în comunism, cât și imediat în următorii ani, când încă erau bine înrădăcinate toate apucăturile comuniste. Unele nu prea au dispărut nici acum. De aici au plecat toate, că, în general, încerc să vorbesc despre lucruri pe care le stăpânesc sau pe care le trăiesc ori le văd foarte bine prin jurul meu.

Am vrut să văd care e plusul în ceea ce numim democrație, ceea ce trăim așa cum trăim noi, comparativ cu ce era comunismul, cu ce știu clar din toate poveștile alor mei și cum mi-a afectat familia. Am rude care au fugit din țară prin anii ăia, prin ’70.

În afară de ce știu de la ei, am început să aprofundez un pic subiectul prin orice îmi pica în mână, de la documentare, la diverse flyere, ca să nu zic cărți, că n-am stat eu să citesc două tone de cărți.

Mi-am luat informațiile din toate părțile. Când eram mai puștan și adolescent, mi-a plăcut foarte mult partea asta de istorie, dar nu doar a României, ci și cum a fost cu toată perioada din Al Doilea Război Mondial.

Din pasiunea asta cred că mi s-a legat mie și partea noastră de istorie, cu istoria comunismului și cu trecerea asta, care cumva a venit brusc, deși părea un pic gândită din timp sau era de așteptat după ce s-a întâmplat și prin celelalte țări din jur. Așa că am zis: hai să o punem în muzică, mai ales că e o parte personală. Poza de pe copertă este fix poza cu taică-meu din Comitetul Central.

Ăla-i taică-meu, cel care vorbește la telefon acolo. De-aia se numește „Biografia”, că e, de fapt, o biografie a lui scrisă pe șase piese. Și cam așa am văzut lucrurile. Zic: hai să o las aici, și ca o parte de recunoștință, și ca o parte de identitate. Am spus-o ca o cărticică, atunci când am împachetat CD-ul. CD-ul nu are o copertă clasică, tipică pentru CD-uri, este o cărticică cu versurile scrise ca o poveste, pe capitole, și atunci dacă te apuci să citești cărticica aia, poți să ai senzația asta de a citi o carte despre perioada respectivă.

ladiscutii.ro: Pentru că spuneai că tinerii nu cunosc bine acest subiect, dar unii vor să se întoarcă acolo, consideri că studierea istoriei ar trebui să devină o prioritate pentru sistemul de educație de la noi?

ALAN: Da. Acum, interesul diferă. Depinde ce mai afli și de acasă. Poate te interesezi sau poate că nu te interesezi, pentru că, de obicei, lucrurile peste care nu dai e cam greu să te prindă. Puterea repetiției este aia care convinge omul. Înainte aveai televizor, acum ai internetul. Nu ne mai uităm pe National Geographic, unde se dădeau mai multe documentare. Acum copiii stau pe TikTok.

Teoretic, trebuie să-ți cunoști istoria să știi unde te duci. Cine nu-și cunoaște istoria, e condamnat să o repete. Și atunci, dacă vrei să știi ce vrei să faci, trebuie să știi ce s-a întâmplat.

Oricum, informația e puterea. Doar că trebuie să vezi de unde îți iei informația, pentru că, uneori, istoria e scrisă diferit în funcție de interese. De exemplu, comuniștii au rescris părți din istorie.

ladiscutii.ro: Ai o carieră lungă și ai reușit să transformi pasiunea într-o meserie. Reușești să câștigi suficient din muzică sau mai ai și alte activități?

ALAN: Am și alte activități. În România nu o să câștigi suficient din muzică să trăiești din asta.

Din muzică, în general, nu trăiesc decât oamenii care sunt semnați sau producătorii care știu să se descurce cu zece oameni și atunci au ouăle din mai multe părți, ca să nu pui o singură cloșcă să-ți facă trei ouă. Fiind mai nișat, cum sunt eu, nu ai cum să trăiești 100% din asta dacă ești independent.

N-ai cum să ai evenimente. Ori ți le faci tu, ceea ce nu prea se întâmplă, ori trebuie să ai câte un parteneriat cu o casă de discuri sau agenție de booking. Trebuie să mai faci și alte lucruri. Este o pasiune și a fost o treabă atât de puternică încât nu am putut să renunț la ea.

Uneori poate a fost mai costisitoare decât ar fi trebuit sau am plătit mai mult decât am câștigat, dar mereu am privit lucrurile astea ca o chestie pe termen lung.

Și atunci, fiecare proiect pe care îl făceam îl vedeam ca pe o investiție în ce urmează. Nu e un business pe termen scurt ca să zic: uite, fac albumul ăsta sau fac concertul ăsta și din asta trebuie să văd cât ies pe plus. Mereu am gândit albumele ca fiind plus valoare la activitate per total.

Bine, oricum acum s-au schimbat mult vremurile, trendurile sunt altele și nu cred că mai stă prea multă lume să se apuce de rap din ăsta. Cam toată lumea se duce cu moda, cu ce e pe trend sau ce are mai multe vizualizări. După aceea, dacă se fac banii ăia, intervin și casele de discuri, care de fapt nici nu mai sunt, că multe au ajuns să fie una singură și se simplifică situația. O să le ia casele de discuri jumătate, mai rămâi și tu cu jumătate, că ți se zice că trebuie să se acopere întâi investiția inițială. Așa că o să mai rămână cu trei semințe.

Una peste alta, și dacă ai succesul ăla mare (eu nu l-am avut pe ăla până acum niciodată), dacă nu știi să gestionezi banii ăia mulți care vin, îi pierzi oricum și după aceea te trezești că nu faci nimic. Și atunci e clar că ar trebui să nu pui niciodată toată baza doar în muzica asta. Deci trebuie să facem și ceva pe lângă. De aia e bună școala, e bine să mai știi și o meserie, să mai legi o țeavă, să mai pui un bec, să mai dai cu mătura, să mai scanezi un produs pe la casa de marcat, să vinzi un burger, de astea.

ladiscutii.ro: Care sunt cele mai marcante momente trăite pe scenă?

ALAN: Am avut multe. În fiecare perioadă a vieții a fost o chestie, că eu mereu am gândit pe etape. Îmi puneam câte un scop sau o dorință: băi, mi-ar plăcea să cânt pe o scenă de festival de o mie de oameni, de zece mii de oameni, la Romexpo, la modul ăsta.

După ce am avut un club de 100 de oameni, mi-am dorit să văd clubul de 800 full. După aia, Romexpo, s-a întâmplat, a fost mișto. Am cântat în aer liber, mi-a plăcut.

Alte chestii mișto au fost când am fost invitat de Paraziții la ei în program și am cântat cu ei „La noi în cartier”. A fost o mulțumire de-asta de-a mea. A contat mult, mi-a plăcut mult.

Am avut momente mișto când am avut sold out în turneul cu Oxigen, la vreo două sau trei cluburi mai mari din țară.

A fost mișto când am avut mai multe concerte într-o zi, iarăși o chestie pe care mi-o doream de când eram mai pe la început și ziceam: ce mișto ar fi să ai concerte în aceeași seară, să alergi dintr-un oraș în altul.

Marcantă a fost lansarea din 31 februarie, unde practic a fost primul concert solo ținut unde am avut mulți invitați și m-am bucurat de momentul ăla.

În 14 ani de la primul concert au fost mai multe de genul ăsta. E și foarte greu să le țin minte. A fost mișto într-unul dintre concerte, unde în fața scenei era un copil la vreo 10 ani, cred, și în timpul piesei cânta vers cu vers cu noi și l-am ridicat pe scenă și atunci stăteam cu el ca și cum îl țineam în brațe și băiatul cânta cu noi acolo. Ăsta a fost unul dintre momentele care mi-au plăcut foarte mult. Mi s-a părut poza anului respectiv pentru mine.

ladiscutii.ro: Ce planuri de viitor ai? La ce ar trebui să ne așteptăm?

ALAN: Cel mai important plan al meu este să îl văd pe fiul meu fericit și să crească bine. Și pe termen scurt, să-mi lansez albumul ăsta și să fac concertul din Expirat din 9 noiembrie. Să vedem în ce orașe din țară mai merg cu el.

Iar în rest, cu muzica, o să văd ce se întâmplă și ce mă inspiră. Nu fac niciun plan. Planurile mele se năruie. Așa că nu mai fac planuri. Fac muzică și atât.

Sursa fotografii: @alanyavez