Cât de greu este să publici o carte în România? Pentru a afla, am stat la discuții cu Daniela Simulescu, autoare a mai multor romane, despre parcursul său literar, procesul de scriere și temele abordate în cărțile sale. În această conversație, Daniela ne împărtășește experiențele sale legate de construirea personajelor, raportarea la realitatea din jur și provocările organizatorice întâmpinate pe parcursul drumului său editorial.

ladiscutii.ro: Cine ești? Ce ești? Ce ai vrea să știm despre tine?

Daniela Simulescu: Am început să scriu dintr-o pasiune care s-a născut, fără îndoială, din dragostea pentru cărți. În copilărie, cititul nu era doar o ocupație preferată – era singura mea ocupație preferată. În paginile cărților am găsit o lume care părea intensă, clară, vie. Cred că acolo s-a născut nevoia de a scrie: din dorința de a crea lumi la rândul meu. Nu credeam neapărat că o voi face, dar, într-o zi, s-a întâmplat.

Nu am studii de profil, dimpotrivă. Am absolvit facultatea de biologie a Universității Pitești. Biologia este ca matematica, nu o poți interpreta.

Mă simt extraordinar când scriu. Inventez povești sau dau voce unor persoane din viața reală, le adaug în poveștile mele și simt că își au locul chiar acolo, în poveste. Cu siguranță sunt interesată de oameni și de relațiile interpersonale, de viață. Uneori învăț de la personajele mele.

În afară de scris, îmi place să călătoresc, îmi place cum se simte aerul în alte orașe, locuri. Am avut chiar și o perioadă în care am activat într-o trupă de dans popular. A fost demult, e adevărat.

Și da, încă citesc.

ladiscutii.ro: Cum a fost drumul parcurs până la prima carte publicată? Ce te-a blocat până să faci acest pas? Ce te-a motivat să-l faci?

Daniela Simulescu: Drumul până la prima carte publicată nu a fost ușor. Sau drept. Am scris o perioadă lungă de timp pentru mine, proză scurtă și poezii, ceea ce înseamnă că scriam dintr-o nevoie profundă, dar nu aveam curajul să mă expun. Poate teama de a fi judecată, perfecționismul, vocea interioară care spunea că ceea ce scriu nu e destul de bun. Frica de a nu fi înțeleasă, de a nu greși, de a nu avea ceva important de spus. În final, mi-am spus că dacă o singură persoană va citi și va aprecia cărțile mele sau se va regăsi într-un personaj conturat de mine atunci mi-am atins scopul. Și așa a apărut prima carte.

ladiscutii.ro: Ce trebuie să știm despre cărțile pe care le-ai scris?

Daniela Simulescu: Mi-am început cariera publicistică cu romanul de ficțiune „Eu din ei” apărut la Editura Dexon, în anul 2018. Romanul este o poveste despre propriul adevăr și propriile alegeri. Aș spune că este despre viață. Personajele sunt fictive dar cumva reale sau cel puțin așa le-am perceput eu la vremea respectivă.

Cartea poate fi găsită la librăriile Cărturești.

Al doilea roman publicat se numește „Fascinația iubirilor trecute” apărut la Editura Neverland, 2019, o carte despre oameni și societate. Nu aș spune că este o carte despre iubire, dimpotrivă. Este o carte despre lipsa iubirii și, așa cum mi-a spus o prietenă, „ai fi putut și tu să pui un strop de speranță în ea”. Adevărul este că speranța apare când nu mai avem nimic altceva de făcut. Personajul meu nu are speranțe dar are visuri și realizări.

În anul 2022 a apărut la Editura Neverland romanul de ficțiune „Moștenirea”, o carte despre două surori care se întâlnesc pentru prima dată când au ceva mai mult de 30 de ani. Istoriile vieților lor diferă, fiecare a crescut cu o altă mamă, dar întâlnirea lor le completează pe fiecare. Într-un fel sau altul fiecare este ceea ce i-a lipsit celeilalte. „Moștenirea” nu este despre bani, deși primesc și bani de la tatăl pe care nu l-au cunoscut niciodată, ci despre sânge.

„Moștenirea” și „Fascinația iubirilor trecute” pot fi găsite la diferite librării online, probabil și fizic dar nu pot să spun exact unde.

„Toate acele minciuni” a apărut la Editura Studis, anul acesta. Cartea explorează relațiile disfuncționale din cadrul unei familii și modul în care trecutul influentează prezentul și viitorul. Este vorba despre o crimă care s-a petrecut cu mult timp în urmă, despre vinovăție și modul în care deciziile noastre ne pot schimba cursul vieții. Și aceasta poate fi găsită la Cărturești.

ladiscutii.ro: Cum au fost scrise cărțile? Ai trecut printr-un proces similar când le-ai scris pe toate sau ai trecut prin experiențe diferite?

Daniela Simulescu: Au fost experiențe diferite, fiecare carte m-a trecut printr-o altă stare, fiind scrisă într-o altă etapă a vieții mele. Cu atât mai mult cu cât ultima — „Toate acele minciuni” — este un thriller, o poveste care explorează umbrele, suspiciunea și vinovăția.

Nu urmez un plan strict atunci când scriu. Nu am o structură de fier sau o schemă pe care să o respect cu sfințenie. Mai degrabă, am o atmosferă, o voce, o imagine care mă obsedează și în jurul căreia încep să construiesc. Uneori am senzația că nu eu conduc textul, ci că el mă duce pe mine, că știe ceva ce eu încă nu știu. Ceea ce vreau să spun este că pot începe de la o idee, iar pe parcurs firul poveștii să se schimbe.

Sigur, există și momente de rigoare, de rescriere și control, dar primul impuls vine mereu dintr-un loc afectiv și imprevizibil. Fiecare carte a avut ritmul ei, fricile ei, revelațiile ei.

ladiscutii.ro: Cât de greu este să publici în România? Prin ce etape trece cineva care vrea să publice o carte? Cu ce te-ai confruntat până acum?

Daniela Simulescu: Nu este greu. De fapt, este surprinzător de ușor — trebuie doar să scrii o carte. Spun „doar”, știind cât de multă muncă, răbdare și introspecție cere cu adevărat scrisul. Dar, odată ce ai o poveste dusă până la capăt, lucrurile se pot lega. Din cele patru cărți scrise de mine până acum, trei au fost publicate prin edituri: „Eu din ei”, la Editura Dexxon, „Fascinația iubirilor trecute” și „Moștenirea”, la Editura Neverland. Cu fiecare apariție, am avut un moment de uimire. Mă așteptam să fie mai greu, să mi se ceară să rescriu mult, să mă lovesc de uși închise. N-a fost cazul.

Procesul a fost, în esență, unul direct: am trimis manuscrisul către editura care mi s-a părut potrivită ca linie editorială și ton, și, spre surprinderea mea, am primit un răspuns pozitiv relativ repede. Nu am avut agent literar, nici vreun plan de marketing clar — am avut doar o poveste în care am crezut.

Sigur că au existat și momente de îndoială, întrebări despre cum va fi primită cartea, cât de mult contează numele autorului sau dacă voi regreta ceva după tipar. Dar cred că, în ciuda acestor frici, există o deschidere în piața românească pentru voci noi. Este nevoie de autori care să scrie cu sinceritate despre prezent, despre ceea ce ne tulbură, ne definește sau ne scapă printre degete.

ladiscutii.ro: Cu ce ai vrea să rămână cititorii după ce parcurg poveștile tale?

Daniela Simulescu: Mi-aș dori ca cititorii să rămână cu emoția unei întâlniri autentice — cu un personaj, o amintire, o frică sau o întrebare pe care poate o purtau deja, dar nu știau cum să o numească. Să simtă că nu sunt singuri în haosul lor interior, că cineva a pus în cuvinte ceea ce ei n-au îndrăznit. Și dacă poveștile mele reușesc să le deschidă un spațiu de sinceritate cu ei înșiși, fie și pentru puțin timp, atunci înseamnă că scrisul și-a îndeplinit rostul.

ladiscutii.ro: Ce le recomanzi tinerilor care își doresc să publice, dar n-au curaj să încerce?

Daniela Simulescu: Le-aș recomanda să nu aștepte momentul perfect sau validarea absolută — nu vin niciodată așa cum ne imaginăm. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci hotărârea de a merge mai departe în ciuda ei. Scrisul e deja un act de expunere, dar publicarea e un pas și mai vulnerabil. Totuși, dacă simți că ai ceva de spus, ceva ce ar putea mișca, tulbura sau atinge pe cineva, merită să încerci. Poate n-o să fie ușor, poate n-o să fie bine primit din prima încercare, dar fiecare manuscris trimis, fiecare refuz sau acceptare te formează. Îndrăznește. Fii răbdător cu tine. Și nu uita: poveștile care contează cel mai mult sunt, de multe ori, cele pe care ne e cel mai greu să le scriem și să le împărtășim.