Comunismul a fost, fără îndoială, mai mult decât un simplu regim politic – a fost o ideologie totalitară care a reconfigurat profund societatea românească timp de aproape cinci decenii. Sub aparența unui ideal egalitarist, sistemul a funcționat ca o mașinărie de control asupra cuvintelor, gândurilor și chiar asupra emoțiilor colective. Cu o singură „voce oficială”, partidul, ridicat la rang de religie și cu o presă obedientă, precum Scînteia, regimul a impus o realitate alternativă, în care minciuna devenea adevăr, iar adevărul, trădare.

Într-o epocă în care accesul la multiple surse de informare este la un clic distanță, pluralismul mediatic poate părea o normalitate. Însă, după decenii de cenzură și propagandă, tranziția către o societate democratică, în care opiniile coexistă și adevărul este negociat în spațiul public, a fost una complexă. Cum s-a produs această tranziție? Cum a modelat regimul comunist percepția colectivă asupra Occidentului? Ce rol au avut instituțiile culturale în răspândirea ideologiei oficiale? Și cum putem înțelege, în epoca suprainformației și a rețelelor sociale, ecourile unor tehnici de dezinformare perfecționate în laboratoarele Securității?

Despre toate acestea și multe altele am stat la discuții cu Andrei Galiță, consilier superior al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Direcția Investigații și doctorand al Facultății de Științe Politice a Universității din București.

ladiscutii.ro: Accesul la informații din mai multe surse e o binecuvântare, dar și o grea povară. Comunismul simplifică lucrurile. Ce spune partidul, religia neoficială de stat, e singurul adevăr. Care sunt avantajele și dezavantajele unei societăți unde acest adevăr este filtrat printr-o singură sursă oficială, comparativ cu pluralitatea de opinii din prezent?

Andrei Galiță: Nu văd niciun fel de avantaj al societății totalitare, din simplul motiv că oamenii, prin natura lor, sunt diferiți. Avem până și date biologice diferite — fiecare se dezvoltă într-un anumit fel. Unii sunt mai înalți, alții mai scunzi, unii sunt mai plinuți, alții mai slabi, unii sunt îndreptați mai degrabă către zona științelor exacte și sunt poate mai raționali, mai cerebrali, unii sunt mai idealiști și se îndreaptă către arte, către zona asta umanistă.

Și atunci, dacă natura umană este una plină de diferențe și de variații în frumusețea lor, nu cred că există realmente niciun avantaj al unei societăți în care există o singură viziune cu privire la modul în care este organizată societatea, modul în care indivizii ar trebui să se comporte, modul în care ar trebui să interacționeze între ei și modul în care ar trebui să interacționeze cu statul. Răspunsul e nu, nu văd nici măcar un singur avantaj al acestei viziuni.

ladiscutii.ro: În ce fel au fost utilizate zvonurile și manipularea informațională de regimul comunist pentru a menține controlul asupra populației?

Andrei Galiță: Au făcut asta de la instaurarea regimului comunist — să luăm borna de 6 martie 1945 —, până în decembrie 1989, când știm bine că totul s-a încheiat cu foarte multă degringoladă, foarte mult haos, foarte multă dezinformare până la urmă, pentru că, adu-ți aminte (încep cu finalul, pentru că e mai proaspăt în mintea tuturor, în mintea românilor, în mintea celor care au trăit, chiar și a noastră, care nu am trăit momentele alea, dar am citit suficient de mult)… în zilele Revoluției erau zvonuri despre apă otrăvită, teroriști, „agenturi” străine și așa mai departe. Toate încercările astea de comunicare publică, să spunem, din partea vechiului regim (care încerca să se agațe de putere până când, sigur, dispare fizic Nicolae Ceaușescu în 25 decembrie ’89) au avut la bază dezinformarea.

Așa că îți dai seama că, din moment ce strategia de supraviețuire a unui regim bazat pe aparatul represiv și pe propagandă s-a bazat pe manipulare, e clar și că în timpul deceniilor de comunism din România s-a folosit această componentă. În special pentru că eram în timpul Războiului Rece, s-a mers foarte mult pe această idee a dușmanilor de cealaltă parte a Cortinei de Fier: imperialiștii, capitaliștii care ne vor răul, care vor să ne ia valorile, să ne ia invențiile și așa mai departe. Când colo, ce să vezi, se întâmpla exact invers, pentru că și în arhivele Securității, dacă are cineva curiozitatea să caute, vom descoperi faptul că regimul comunist făcea spionaj economic, trimitea tot felul de ofițeri de informații în diverse zone economice din Occident pentru a copia tehnologie.

Hai să ne ducem și mai în spate, la anii ’40-’50, chiar și perioada de dinaintea instaurării regimului comunist, în care mâna aia de comuniști din România se baza exclusiv pe propagandă și manipulare, pe faptul că ei vor oferi oamenilor egalitate, ei vor oferi oamenilor șansa la o dezvoltare economică echitabilă. Și ce s-a întâmplat după? S-au întâmplat naționalizarea și colectivizarea.

Evident, campaniile, nu mai zic de campaniile electorale (cea din 1946 a fost cum a fost pentru că au falsificat rezultatul alegerilor, dar și cele ulterioare, care erau până la urmă niște simulacre de campanii) mergeau tot în ideea asta, a propagandei. Și aș face iarăși un salt peste timp, m-aș duce în anii ’80, când părinții sau bunicii noștri au trăit, din punct de vedere economic, probabil cea mai dificilă perioadă din viața lor, în care realitatea era că stăteai la coadă ore întregi și probabil aveai șanse mari să nu apuci nimic de mâncare, ajungeai acasă, aveai șanse mari să n-ai gaze, să n-ai curent electric, să fie frig în casă, dar la televizor îl vedeai pe cel mai iubit fiu al poporului cum îți spune faptul că trăim într-un regim care asigură bunăstarea, prosperitatea, fericirea oamenilor. În cazul comunismului există un raport disproporțional între ideologia pusă pe hârtie de Marx și Engels și ceea ce produce el în realitate.

Astfel că, ideologic vorbind, comunismul e tot un fel de propagandă și manipulare, pentru că el nu se poate susține, în primul rând, economic. Nu mai vorbim de încălcarea drepturilor și libertăților.

ladiscutii.ro: De ce nu se poate susține economic comunismul? Foarte mulți tineri, chiar și în jurul meu, susțin că comunismul a fost o idee bună, dar nu și modul cum a fost pus în practică.

Andrei Galiță: Din punctul meu de vedere, economia, pentru a funcționa, trebuie să se bazeze pe raportul dintre cerere și ofertă și pe sprijinul liberei inițiative. După cum bine știm, în comunism există o economie planificată, o economie centralizată, o economie care nu ține cont de nevoile din piață. Ea ține cont de calculele făcute în niște laboratoare politice.

Economia reală este cea în care un antreprenor sau cineva care își dorește să fie antreprenor observă că în societate există o nevoie (de exemplu, cafea de origine, într-un orășel mai mic) și apelează la un start-up sau face un credit pentru dezvoltarea unei afaceri într-un regim capitalist în care, dacă nu are el capital, se duce la o bancă, face un credit, dă drumul unui business care răspunde unei nevoi reale. Există cerere pentru cafea de origine și coffee shop-uri de genul ăsta în Fălticeni — și atunci, persoana respectivă dă drumul business-ului, business-ul merge, are clienți, realizează că are nevoie de mai mulți angajați pentru că își dă seama că business-ul crește, cererea e din ce în ce mai mare, poate mai deschide o locație, mai angajează două-trei persoane. Asta înseamnă locuri de muncă, asta înseamnă impozite plătite la stat, asta înseamnă bani care se rulează în economie și care produc la rândul lor bani, asta înseamnă niște angajați care câștigă niște salarii și se duc și cheltuie tot în economia liberă și așa se produce creșterea economică.

În economia centralizată, în economia planificată de tip comunist, nu se ține cont de aceste nevoi. Să zicem că poate se iau în calcul niște nevoi la nivel macro, dar cel mult în planul agriculturii am putea lua ca exemplu. Economia comunistă a dat niște rateuri fără margini pentru că n-au ținut cont de felul în care trebuiau schimbate culturile. Există o alternanță în povestea asta — cultivi un an sau doi grâu, după care cultivi porumb, pentru că e vorba de valorificarea resurselor solului. N-au ținut cont de lucrurile astea, n-au ținut cont de realitatea din teren și de nevoi. Au făcut niște calcule din pix și au dat rateu după rateu.

De asta cred că nu se poate susține o economie care nu ține cont de nevoi. Și uite, mă duc chiar spre finalul regimului comunist, pentru că știu bine exemplul din familie.

În timp ce deja în Vestul Europei existau PC-uri, computere mici de casă, în economia socialistă din România existau niște calculatoare de dimensiunea unei biblioteci. Comunismul, la un moment dat, devine necompetitiv pe piață. Până acum am vorbit de economia internă, nu mai vorbesc de faptul că în lumea de astăzi economiile sunt interconectate.

Ca antreprenor, trebuie să ții cont de cererea din piața internă și de cererea din piața internațională. Dădeam exemplu mai devreme persoana cu cafeaua de origine. Poate că este chiar un antreprenor foarte bun și este apreciat și câștigă premii pe prăjit cafea și are cereri să exporte în străinătate. El trebuie să fie atent și la cererea de acolo. Ori în momentul în care tu ai o economie planificată, centralizată de tip comunist și închisă, îi cam blochezi micului antreprenor accesul pe piața internațională. Îi blochezi posibilitatea de a crea relații economice cu exteriorul și de a exporta și de a aduce de acolo bani în economia internă.

Sigur, așa, pe hârtie, comunismul poate suna bine, dar în mod realist, cred mai degrabă într-o dezvoltare economică de tip capitalist care poate produce niște inegalități, dar care pot fi corectate, decât într-o mediocritate totală a unei economii centralizate în care practic nu ai ce să redistribui.

Filozofia de stânga nu este rea în mod fundamental pentru că, până la urmă, probabil că în lumea modernă un social-liberalism ar fi cea mai bună soluție, în care ceea ce se produce din punct de vedere economic la un moment dat poți să redirecționezi către educație, către sănătate. În timp ce, într-un regim comunist, tu nu ai ce să redistribui pentru că, la un moment dat, neproducând conform cererii pieței, ajungi să ai surplus de chestiuni care nu au cum să intre în lanțul economic.

ladiscutii.ro: Care sunt în timp implicațiile sociale ale unei singure manifestări obiective a adevărului prin organele de presă ale partidului, ca Scînteia, asupra libertății individuale?

Andrei Galiță: Cred că s-a văzut la noi, în anii ’90, atunci când oamenii nu au înțeles (și nu îi poate acuza nimeni pentru asta) conceptul de opoziție. Nu au înțeles conceptul de opoziție politică și nu au înțeles din prima conceptul de presă liberă — de asta a câștigat Frontul Salvării Naționale cu un asemenea scor și de asta a câștigat Ion Iliescu, în primele alegeri, cu un asemenea scor. Oamenii, fiind obișnuiți cu ideea unei singure forțe politice, unei singure viziuni politice, aveau senzația că partidele istorice, Ion Rațiu, Radu Câmpeanu nu sunt niște alternative care ar trebui să existe într-o democrație, ci sunt pur și simplu o amenințare la adresa celor care i-au scos din comunism, i-au salvat („Rațiu și Câmpeanu să treacă oceanul”). Oamenii erau pur și simplu speriați, ieșiseră din comunism, au asociat Frontul Salvării Naționale, pe Ion Iliescu și pe Petre Roman cu ieșirea din comunism, și când au văzut că alții vor să vină să concureze și ei în lupta pentru putere, i-au văzut ca pe o amenințare. Și de asta cred, cu tărie, că o singură viziune politică poate genera un handicap major pentru cetățeni (pentru că vorbeam mai devreme de faptul că suntem diferiți).

Oamenii, fiind diferiți și având nevoi diferite, evident că și din punct de vedere politic sau din punct de vedere al vieții cetății vor avea nevoie de mai multe variante. Unii sunt foarte de dreapta, alții sunt de centru, alții sunt de stânga și atunci au nevoie, bineînțeles, de oferte politice în concordanță cu valorile lor. Până la urmă ajungem la principiul democratic în care cine obține majoritatea guvernează, dar, conform democrației, nu trebuie să avem o tiranie a majorității.

Majoritatea câștigă, guvernează, dar trebuie să se îngrijească de nevoile minorității. Asta e democrația de bun simț. Aici văd marele risc: o singură viziune generează oameni care sunt realmente speriați de ceea ce ar trebui să fie firesc, și anume pluralismul politic.

ladiscutii.ro: Cum s-au obișnuit oamenii cu pluralismul politic după 1990?

Andrei Galiță: În timp, în foarte mult timp. Dacă stăm și ne uităm, au trecut 35 de ani de la căderea regimului comunist și, din păcate, noi nu suntem o societate maturizată din punct de vedere democratic. Există pături în societatea românească care privesc opoziția, partidele de opoziție, alteritatea în general cu ochi foarte suspicioși.

Eu cred că încă nu avem dezvoltată această cultură de a putea sta împreună la masă cu prietenii și cu familia și de a putea accepta faptul că putem avea viziuni politice diferite. Ion Rațiu avea foarte mare dreptate când spunea că „esența democrației e următoarea: eu trebuie să lupt până la ultima picătură de sânge pentru ca tu să poți să nu fii de acord cu mine”.

Asta înseamnă democrație. În general am observat, în experiențele personale și mai ales la alegerile din toamnă, că opțiunile politice au creat falii în societate. Aici trebuie să punem o notă de subsol: n-au mai fost simple alegeri între partide și ideologii, ci au fost alegeri între democrație și autoritarism, ca să nu zic viziuni totalitare sau dictatoriale. Și atunci, sigur, poate că întrucâtva a fost firesc să existe o tensiune.

Dar cred că o parte din oameni s-au radicalizat și cred că unii dintre ei, care au văzut în anumiți candidați figuri mesianice, s-au înșelat. Nu-i acuz, nu-i judec pentru asta, ci doar le recomand să citească un pic mai mult și să deschidă un pic mai mult ochii și mintea. Asta m-a îndurerat. Nu suntem încă o democrație așa cum ar trebui să fim. Când vom ajunge în faza aia și vom putea sta la masă indiferent de opțiunile politice și vom putea discuta fără a ne lua de păr, vom putea spune că putem avea mai multă încredere în democrația noastră.

ladiscutii.ro: Cum erau prezentate evenimentele internaționale în presa comunistă pentru a susține supremația ideologică a regimului?

Andrei Galiță: Foarte simplu. Totul era pus în cheia Războiului Rece, în sensul în care ceea ce se făcea peste ocean sau în Europa de Vest era mai slab decât ceea ce se făcea dincoace. Era rezultatul imperialismului, rezultatul subjugării populațiilor, rezultatul exploatării omului de către om.

Adică da, bun, bine, au făcut ei americanii, au făcut ei englezii și ceilalți, dar acolo capitaliștii au supt sângele poporului. Nu ca noi aici, unde am scăpat în anii ’50-’60 de burghezi și acum trăim într-o fericire și într-o bucurie și într-un peren lapte și miere care nu se mai termină. Se gândea dual și divergent. Adică ceea ce se făcea în Uniunea Sovietică, ceea ce se făcea în țările din blocul comunist era infinit mai bun și iată, indiferent de avansul tehnologic pe care Vestul îl luase (pentru că îl luase la un moment dat, s-a produs un decalaj măricel între țările comuniste și țările democratice, capitaliste), noi puteam recupera, puteam face și noi, avem și noi resurse, avem oameni, avem creiere, facem și noi același lucru.

ladiscutii.ro: Se reflecta cumva competiția asta?

Andrei Galiță: Întrucâtva se reflecta competiția, da. Și, oricum, dacă te uiți pe Scînteia sau pe România liberă din diverse perioade ale regimului comunist, o să vezi că chestiunile legate de țările din Vest erau redate, dar beneficiau de un spațiu mult mai mic, mult mai redus. De regulă apăreau informații de acolo mai ales în perioada în care Nicolae Ceaușescu și-a făcut turul diplomatic prin Franța, Regatul Unit, Statele Unite. Atunci se vorbea mai mult despre țările democratice, dar evident, din perspectiva faptului că, iată, țările respective au onoarea de a-l primi pe „geniul Carpaților” și de a semna contracte cu noi și așa mai departe.

Era un soi de autohtonism, pentru că așa îmi place să-i spun. Apropo și de alegerile din toamnă, pentru mine conceptul ăsta de suveranism nu se duce spre naționalism (spre patriotism cu atât mai puțin), se duce spre un autohtonism, așa i-aș spune, unul naiv, în care noi avem senzația că am inventat apa de băut și mersul pe jos. Din păcate, pentru cine are minte să înțeleagă, n-am inventat nimic și am ajuns astăzi, slavă Domnului, în cea mai bună perioadă a istoriei noastre pentru că suntem în Uniunea Europeană și în NATO.

Pentru că altfel, dacă eram noi de unii singuri, nu eram sub nicio formă, dar sub nicio formă unde suntem astăzi nici din punct de vedere al infrastructurii, nici din punct de vedere al veniturilor, nici din punct de vedere al libertăților. Despre asta e vorba, despre autohtonismul de atunci, care văd că a fost un pic resuscitat la alegerile de anul trecut. Sper să nu continue foarte mult, pentru că este o eroare din toate punctele de vedere, și din perspectivă istorică, și din perspectivă politologică, și din perspectiva relațiilor internaționale. Nu, n-au pus românii coada la prună.

ladiscutii.ro: Care au fost cele mai eficiente tehnici de dezinformare, utilizate de Securitate, pentru a discredita disidenții și a manipula opinia publică?

Andrei Galiță: Evident că pentru ei, cea mai facilă cale de a discredita pe cineva era tocmai inducerea ideii că persoana respectivă este colaborator sau informator al Securității. S-a întâmplat asta în lumea artistică, s-a întâmplat asta în lumea literară. Sunt cazuri în epocă. Tocmai pentru că, dacă ne gândim la lumea comunistă, și mai ales mai încoace, în anii ’70-’80, în care Securitatea și-a rafinat metodele, nu mai sălta oamenii și-i arunca în pușcărie, dar a reușit să inducă în rândurile populației foarte multă teamă. Au existat oameni care îndrăzneau, într-un sens sau altul, să se opună regimului cum puteau ei, de la cei care au avut curajul să facă manifeste anticomuniste, să se opună deschis — mă gândesc la Vasile Paraschiv, care a încercat să creeze un sindical, mă gândesc la disidentul Gheorghe Ursu, care a ținut un jurnal în care vorbea despre abuzurile regimului comunist și a sfârșit ucis de aparatul represiv, până la cei care spuneau un banc sau aduceau un disc cu muzică pe care nu prea puteai să o mai asculți. În mediile lor, în care încă se putea vorbi deschis, sigur că exista foarte multă suspiciune. Exista frica, frica indusă, frica de a nu vorbi în prezența cuiva care poate dă o notă informativă și ajungi în fața unui ofițer de Securitate, că tocmai pe asta mizau.

Era principala lor armă. Prin informatori, prin oamenii pe care-i aveau în presă, dacă vorbim despre persoane publice, lansau zvonuri cu privire la faptul că persoana respectivă este colaborator al Securității. Și atunci te distrugeau, pentru că oamenii se îndepărtau de tine, evident, nu mai aveau încredere în tine. Și era o dramă din punct de vedere social. Gândește-te că pur și simplu deveneai izolat. Iarăși, izolarea asta se mai întâmpla și în cazul celor care erau urmăriți de Securitate vizibil.

I-aș mai menționa aici pe poetul Mircea Dinescu, care în perioada în care a fost filat, urmărit de Securitate, povestea că relațiile lui sociale au dispărut aproape întru totul, și Ana Blandiana a trecut prin asta, și Doina Cornea a trecut prin asta, dacă mergem și mai în spate, Elisabeta Rizea, din Nucșoara, și familia ei din sat, chiar și după 1990 au avut de suferit pentru că intraseră în vizorul Securității și oamenii îi ocoleau pentru că mergeau pe ideea că le-a adus aparatul represiv pe cap.

Era foarte ușor pentru ei să facă asta. Deci nu trebuia să facă prea mult. Pur și simplu, dacă apărea zvonul că ești un potențial colaborator al Securității, cumva îți puteau distruge tot ceea ce înseamnă rețelistica ta socială.

ladiscutii.ro: În ce măsură propaganda și cenzura din comunism au reușit să modeleze gândirea colectivă?

Andrei Galiță: Propaganda și cenzura produc, pe de o parte, obediență, pentru că există în continuare oameni (cum probabil că ai văzut și pe la manifestări politice) care se uită la liderii politici ca la niște Mesia, ca la niște salvatori. Oamenii politici sunt oameni, la rândul lor, în carne și oase, cu defecte, cu vanități, cu orgolii, cu limite intelectuale. Nu trebuie să ne uităm la ei ca la niște salvatori.

Salvatoare sunt instituțiile. Salvatoare sunt comunitățile în care cu toții își poți exprima părerile și luăm cea mai bună decizie pentru comunitate.

Modul ăsta de a gândi, pluralismul ne salvează, nu un om. Propaganda din timpul regimului comunist asta ne-a învățat: avem un fiu iubit, un geniu, o nestemată a politicii și trebuie urmat până la capăt, indiferent de viziune.

Ori asta, în politica reală, în politica democratică nu există. Știi că au englezii vorba aia cu two heads are better than one. Așa e și în politică. Un lider politic poate să greșească, poate să fie obosit, poate să fie nedormit, poate să fie furios. De asta ne trebuie mai multe minți, nu una singură.

Deci cred că asta e o mare problemă. Dacă te uiți în Uniunea Sovietică (Federația Rusă de astăzi), din păcate, încă din secolul al XIX-lea, acolo această viziune inclusiv a cetățenilor că ne trebuie un tătuc, un lider puternic, autoritar, a rămas. Din păcate și la noi e foarte tricky, pentru că noi am experimentat și totalitarismul în statul comunist, am experimentat și totalitarismul de dreapta în interbelic.

Nouă ne-a mai făcut cu ochiul ideea asta a liderului autoritar, a dictaturii militare, că nu cred că există tânăr în țara asta care să nu fie auzit vreun unchi sau vreun bunic care să spună că e prea multă libertate, prea multă democrație, nouă ne trebuie o dictatură militară, să fie ordine în țară. Evident că este o prostie.

Și având și un regim ca regimul lui Antonescu, având și un regim de autoritate monarhică precum cel al lui Carol al II-lea, având și regimul comunist cu liderii săi, atâtea zeci de ani de viziune politică nedemocratică duce la tentația asta a liderului mesianic, a guvernării prin forță, prin mână forte. Și uite că astăzi, în contextul politic internațional în care valul ăsta extremist crește, ca urmare a pandemiei, războaielor, crize economice, e un risc mare.

Nu aș asocia acum neapărat ce se întâmplă cu anii ’20-’30 ai secolului trecut, dar niște elemente comune sunt. Și de asta trebuie să fim atenți. Adică noi acum trebuie să fim în gardă.

Democrația este puternic amenințată. Nu știu dacă e chiar sub asediu, dar este puternic amenințată de extremism. Extremismul vede figuri mesianice. Vede salvatori care, din punctul meu de vedere, nu există. Ne salvează instituțiile, toleranța, pluralismul și deschiderea. Nu autohtonismul, dictaturile militare și liderii autoritari.

ladiscutii.ro: În ce mod a influențat lipsa pluralismului mediatic în comunism percepția asupra Occidentului?

Andrei Galiță: Cetățenii Republicii Socialiste România, până în 1989, timp de decenii, au aflat din presă și de la televizor și de la radio că Occidentul este decadent, că valorile din Occident sunt unele imorale, că de acolo nu poate veni decât rău. Și atunci chiar este de admirat faptul că, totuși, elitele politice din România anilor ’90 au avut acea bine-cunoscută întâlnire de la Snagov, în 1995, și au hotărât că direcția României trebuie să fie spre Vest, adică NATO și Uniunea Europeană. Faptul că noi, după decenii întregi în care am aflat că imperialismul capitalist este nociv și vrea să sugă sângele poporului, am reușit să ne ducem în direcția aia și că astăzi, totuși, la 30 și ceva de ani (suntem din 2007 membri ai Uniunii Europene și din 2004 membri NATO) e bine, e foarte bine.

Norocul nostru a fost că elitele politice, totuși, cu toate hibele, cu toate problemele, cu toată corupția, măcar au vrut să ducă România înspre Vest. Din punctul de vedere al cetățenilor, există un soi de euroscepticism și pe la noi. Nu e atât de consistent, nu e atât de pregnant ca în alte societăți din Vest, dar există.

Și e normal acest lucru după 40 și ceva de ani de comunism în care cetățenilor li s-a spus că doar în partea asta de Europă lucrurile sunt corecte și oamenii sunt apreciați și ajutați să se dezvolte, și dincolo, nu. Cred că au privit cu teamă, poate, intrarea în Uniunea Europeană, celebrele discuții legate de tradiții, de tăiatul porcului, de mai știu eu ce, de pălinca pe care și-o fac în diverse modalități în Ardeal sau în alte zone din țară. Serios, nu vine Uniunea Europeană să-ți ia nici porcul din coteț, nici prunele din cazan.

Noroc că acum se comunică foarte mult, există acces la informație foarte, foarte liber și, în principiu, lucrurile s-au mai calmat. Dar cred că asta a generat teama de Vest, teama de Occident.

ladiscutii.ro: Care au fost cele mai marcante figuri care au încercat să expună adevărul despre regimul comunist și cum au fost persecutate? Mă gândesc la artiști, intelectuali sau oameni de radio.

Andrei Galiță: Din păcate, nu se vorbește foarte mult despre asta sau sunt considerați puțini, o mână de oameni. Într-adevăr, regimul comunist din România a fost unul foarte dur și aparatul represiv al regimului comunist din România a făcut toate eforturile posibile pentru a se pune în slujba partidului și a secretarului său general. Și atunci, exemplele noastre sunt notabile și trebuie, evident, vorbit despre ele.

Pentru a da câteva exemple, aș vorbi despre Paul Goma și despre opoziția lui la adresa regimului comunist și de lista celor care au semnat scrisoarea lui. Aș vorbi despre Petre Mihai Băcanu, care este încă în viață și mă bucur că are încă o activitate publică.

A încercat să facă o publicație liberă în România comunistă și a suferit. Are încă radiografiile cu mâna ruptă în timpul anchetei. Aș vorbi de inginerul Gheorghe Ursu, care este reprezentativ în special pentru abuzurile din anii ’80 și pentru practica de atunci, pentru că prima lui arestare a fost o chestiune pe drept comun. El a fost arestat pentru deținerea a 17 dolari, când, de fapt, în spate era jurnalul său, în care nota realitățile regimului comunist, le comenta, dar și scrisorile pe care le-a trimis la Europa Liberă după povestea cu cutremurul din 1977, când el a văzut la acea ședință din 4 iulie 1977 că Nicolae Ceaușescu a ordonat să se renunțe la consolidarea, așa cum trebuia făcută, a blocurilor afectate de cutremur și s-a făcut o spoială, i-aș spune eu, și iată că trăim și astăzi într-un București în care, probabil, dacă am avea un cutremur ca acela din 1977, s-ar petrece o dramă.

Sunt și cei de mai din spate care au fugit din țară și au plecat și au ajuns la microfonul Europei Libere. Mă gândesc la Monica Lovinescu, mă gândesc la Virgil Ierunca, mă gândesc și la Cornel Chiriac, care, mai ales pentru cei tineri, a fost o voce importantă, după cum se reflectă și în arhivele noastre de la CNSAS. Sunt foarte multe scrisori trimise la finalul anilor ’60, până la asasinarea lui Cornel în ’75. Sunt foarte multe scrisori care au plecat din România spre Europa Liberă, spre Cornel Chiriac, în care tinerii cereau pe de o parte și muzică, dar în care vorbeau și despre realitățile dure din regimul comunist.

Și aș aduce aminte aici pe cei mai puțin cunoscuți. Curând, cei de la Poșta Română au făcut, în parteneriat cu CNSAS, o serie de cărți poștale, dedicate, așa cum le-am spus noi, eroilor fără glorie sau eroilor anonimi. Sunt persoane care, în anii ’70-’80, au făcut preponderent manifeste anticomuniste, le-au împrăștiat în diverse orașe din România și, mai devreme sau mai târziu, au fost depistate și au suferit anchete, arestări, condamnări.

Sunt numele astea celebre despre care am vorbit, dar sunt și oameni simpli care au avut curajul de a se opune regimului comunist. Îmi vine în minte cazul unor familii din București care deținea un Fiat 500, varianta aceea veche, și au tăiat podeaua de jos a mașinii, au făcut un decupaj. Făcuseră manifeste anticomuniste și au mers cu mașina prin oraș și le-au împrăștiat. Și cu foarte multă imaginație (au luat hârtie din mai multe librării, ca să nu pară suspect faptul că iau hârtie dintr-o singură librărie) și au împrăștiat manifestele.

Din nefericire, câțiva, cred că doi ani mai târziu, au fost prinși și au suferit destul de mult. Nu ar trebui uitați nici oamenii ăștia, pentru că au dat dovadă de foarte, foarte mult curaj.

ladiscutii.ro: În ce mod au fost folosite instituțiile culturale și educaționale pentru a răspândi ideologia comunistă și a controla narativul oficial?

Andrei Galiță: În momentul în care ai o instituție care se cheamă Consiliul Culturii și Educației Socialiste și ceea ce se chema „cap limpede” și cenzura nu doar legalizată, dar și instituționalizată, practic îți dai seama că niciun produs artistic sau cultural nu putea scăpa de brațul ăsta lung, rece și umed al cenzurii comuniste. Cenzura a existat de la instaurarea regimului comunist, fără doar și poate, dar aș vorbi aici de borna 1971, atunci când Ceaușescu se întoarce din vizitele din țările asiatice și îi vine „geniala” idee de a face aici o mini-revoluție culturală. Și apare acea poveste a tezelor din iulie, prin care toată creația culturală, artistică, tot ceea ce înseamnă televiziune, radio, scris, presă, trebuie să facă referire la regim, până la urmă la cultul personalității liderului, să se inspire din folclor.

Deci puteai avea două direcții — comunism și folclor (dar folclorul pe care îl doreau ei). Evident că, din momentul ăla, nici măcar pe radio nu se mai putea da muzică străină, a fost o mare problemă pentru că au trebuit să schimbe foarte rapid ce muzică dădeau.

A fost o dramă. Vorbeam mai devreme de Cornel Chiriac și de Metronom, emisiunea pe care o făcea — a crescut practic și audiența. Din momentul în care tu nu mai puteai să asculți un Led Zeppelin, un Deep Purple, un Black Sabbath la tine acasă, normal că singura șansă era să asculți Metronomul lui Cornel Chiriac, bineînțeles o chestie ilegală, cu multe riscuri asumate și, eventual, dacă aveai și mai mult curaj, să-i trimiți o scrisoare către Europa Liberă și să ceri o piesă. Dintr-o dată a început o întreagă nebunie pentru accesul la muzică, la cărți și la filme din Occident.

Aici au fost foarte norocoase județele astea de graniță — Arad, Timiș, chiar și aici în Sud, că se mai duceau la bulgari. Discurile deveniseră bunuri foarte, foarte scumpe. Discurile cu muzică de la Beatles, la Rolling Stones, la Shadows, la Birds deveniseră foarte căutate, pentru că ușor-ușor nu se mai găseau la noi.

Au folosit tot aparatul instituțional pentru a ideologiza totul, nu mai zic de creația culturală. Bineînțeles că a rămas totuși o zonă ușor underground, cu trupele care nu cântau ce voia partidul și evident că ajungeau să sufere interdicții.

Vorbim și de Phoenix în anii ’70, vorbim și de Iris mai târziu. Până la urmă de asta au fugit și cei de la Phoenix, pentru că avuseseră foarte multe oferte să meargă în străinătate, să participe la festivaluri. Nu au fost lăsați. Au fugit din țară în boxe, după cum e cunoscută povestea. Cei de la Iris au avut interdicții peste interdicții. De asta, spre exemplu, n-am avut un fenomen punk în România. Am avut așa, poate, o atitudine punk în anumite momente, în anumite mici grupulețe, dar nicidecum o mișcare punk.

Regimul comunist a avut o problemă cu mișcarea hippie, care era totuși o mișcare de stânga, ceea ce era, iarăși, bizar, din punct de vedere ideologic, dar venea din Occident și asta era problema lor și se opreau acolo.

Din moment ce era o mare problemă să asculți rock, pentru că, din punctul lor de vedere, rock însemna libertate, punk-ul sau New Wave-ul, care veneau cu o vestimentație mult mai rebelă, mult mai îndrăzneață… era imposibil să ai așa ceva. Și aici s-a făcut diferența între România, duritatea regimului și a cenzurii de aici și politicile culturale de la noi și ce era prin celelalte țări.

Pentru că, uite, în Ungaria, în Polonia, în Republica Democrată Germană, au mai scăpat chestii de genul ăsta. Au existat trupe punk în țările astea, au existat mai multe formații heavy metal. La noi, foarte complicat cu zona asta. Un rol a mai avut în treaba asta și Cenaclul Flacăra.

Gândește-te că acolo regimul a găsit o soluție foarte inteligentă pentru a confisca orice fel de variantă de a crea o subcultură. Normal că tinerii se duceau unde puteau, era totuși un amestec foarte bine gândit. Era și foarte multă muzică bună, gândește-te că și Phoenix a cântat cu Cenaclul Flacăra, dar era și foarte multă propagandă.

Și atunci n-au reușit decât să anihileze orice posibilitate de a se crea o subcultură, așa cum s-a întâmplat în alte țări din blocul comunist. Și mai e ceva, apropo de diferențele astea pe linie culturală. Gândește-te că în 1986, în vară, Queen a concertat la Budapesta.

Există și un DVD superb cu concertul lor și cu întreaga poveste, plimbările cu Freddie și cu componenții trupei pe Dunăre, cu barca. E un DVD foarte reușit. Stadionul plin. Stadionul Ferenc Puskás plin. Îți imaginezi că la noi în ’86 se putea întâmpla așa ceva? Niciodată!

Cu cât a trecut timpul, cu cât ne-am dus spre anii ’80, spre finalul regimului, cu atât lucrurile s-au strâns. Iarăși vorbim de autohtonism, iarăși vorbim de întoarcerea către folclor și valori naționale și liderul mult iubit. Și au folosit întregul aparat administrativ, educația, toate resursele posibile pentru a izola populația și pentru a o direcționa și prin artă către regim și către național-comunism, această invenție de tristă amintire.

ladiscutii.ro: Care sunt cele mai notabile teorii ale conspirației promovate de regimul comunist?

Andrei Galiță: N-aș putea să spun decât faptul că întreaga separare a lumii din punct de vedere politic era văzută conspiraționist. Aveau senzația că țările din Vest vor să ia ceva de la noi. Nu credeau în ideea unei cooperări oneste între țările din Vest și țările din Est.

Priveau cu suspiciune inclusiv studenții străini care veneau în România, îi considerau spioni. De asta aveau o obsesie, le instalau tehnică operativă în camerele de hotel sau pe unde puteau, le făceau percheziții secrete pentru a le căuta prin bagaje dacă existau notițe.

Întreaga raportare a regimului comunist la tot ceea ce venea din Vest era una mai degrabă de teamă, de conspirație. Se gândeau că cei din Vest vor să ne fure ceva, să ne ia ceva — fie că sunt bunuri, fie că sunt secrete din nimicul ăla, din praful ăla al nostru. Conspirațiile atunci, cel puțin din perspectiva regimului, nu sunt cum le vedem noi astăzi, când vedem povestea, avem jumătate de informații și completăm noi.

Dacă a făcut liderul ăla aia, înseamnă că în spatele lui sunt niște păpușari, sunt evrei, sunt masoni. Pur și simplu erau într-o logică a unei confruntări și credeau că Vestul vrea să ne fure ceva, vrea să ne ia ceva, vrea să ne domine, vrea să câștige o competiție cu noi. De fapt, Vestul nu făcea decât să se dezvolte în libertate și a câștigat competiția din punct de vedere ideologic și economic cu comunismul, pentru că urma să se întâmple asta în mod natural.

ladiscutii.ro: Cum pot fi comparate strategiile de propagandă și promovarea conspirațiilor din comunism cu cele întâlnite în epoca modernă, în contextul suprainformației și a rețelelor sociale?

Andrei Galiță: În primul rând, regimurile totalitare de tip comunist, nefiind ceva natural, se bazează pe propagandă și pe această conspirație imperialist-capitalistă, care, evident, vrea răul oamenilor și vrea să subjuge și să transforme populațiile în populații de sclavi. Tot timpul apelau la ideea exploatării omului de către om.

Când s-a instaurat regimul comunist, gata, s-a terminat cu capitalismul și cu exploatarea omului de către om. Așa că ei au mers foarte mult pe dualitate, pe polarizare — Vestul rău, decadent, care vrea să subjuge populațiile, încearcă să ne cucerească și pe noi.

Și noi, comuniștii, iată, creăm omul nou și încercăm să ne dovedim superioritatea față de Vest prin evoluția noastră tehnologică, ideologică, prin faptul că ne organizăm altfel. Deci, cumva, întreaga propagandă comunistă propaga într-un fel o conspirație, o idee falsă. De cealaltă parte, într-un regim capitalist-democratic, nu ai de ce să promovezi, în mod normal, o conspirație.

Sigur, vedem asta și în ultima perioadă, în multe alegeri, și în Statele Unite, și în alte țări europene, și chiar și în România, faptul că libertatea și democrația înseamnă să fii liber. Libertatea și democrația permit și mesaje de propagandă și uneori nu le poți contracara.

Hai să ne gândim la tot ceea ce s-a vorbit în timpul pandemiei și în procesul de vaccinare. S-a vorbit de faptul că ni se injectează cipuri, că se face vaccinarea pentru a reduce populația, că acel virus care a ucis milioane de oameni nu există, că nu se vede. Bine, nici vântul nu se vede, dar îl cam simți.

În libertate și democrație, tu ai cadrul general. De asta statele trebuie să investească foarte, foarte mult în ceea ce înseamnă educație și crearea de gândire critică și încrederea în știință, în instituții. Deci comunicarea statelor în general trebuie să fie una foarte clară către cetățeni și foarte simplă.

Pentru că, uite, din păcate, mai ales pe partea asta de sănătate, există niște chestiuni despre care acum 30-50 de ani nimeni nu se gândea că vor mai reprezenta pericole. Hai să ne gândim la bunicii noștri. Când eram noi mici, se lua copilul frumos, se ducea la vaccinat, se asculta medicul.

Pe vremea aia nu erau forumurile în care își dădea cu părerea orice afon într-ale biologiei și medicinei și convingea alte persoane că e bine să nu se vaccineze, că dacă se vaccinează, nu știu ce se întâmplă. Era ascultată viziunea științifică. Uite că, din păcate, în libertate există acest risc.

Și atunci, statele care vor să aibă grijă de cetățeni trebuie să informeze foarte corect, să educe, să facă campanii, să explice, să fie atente la toate conspirațiile care există și să le deconstruiască, să le explice. În statele în care există libertate, în care există conspirații și în care sunt elite politice sau guverne care vor să se folosească de conspirații, acolo e marea problemă. Pentru că acolo cetățenii sunt foarte vulnerabili.

Și noi am fost pe punctul de a deveni foarte vulnerabili și chiar am fost astă-toamnă foarte vulnerabili când, din păcate, un candidat la alegerile prezidențiale care a venit cu mesaje conspiraționiste a încheiat primul tur al alegerilor prezidențiale pe primul loc. Ăsta e un semnal foarte important că statul român nu și-a făcut foarte bine treaba în ceea ce înseamnă combaterea falsurilor — că-i vorba de domeniul medical, că-i vorba de domeniul economic, că-i vorba de avantajele noastre de a fi în Uniunea Europeană, că și acolo se vorbește de foarte multă vreme.

Apropo de conspirații — produsele pe care le găsim în magazine. Că vezi, dom’le, pentru România și țările din Est se produc niște bunuri și că pentru țările din Est se produc altele de calitate superioară. Să fim serioși, cine stă să facă așa ceva? Economia e o chestie simplă, trebuie să fie eficientă și atât.

Plus că, mai ales cei care au călătorit și au consumat un produs de la un brand știu gustul pe care l-au simțit aici, știu gustul pe care l-au simțit acolo. Dacă diferă niște caracteristici, diferă din simplul fapt că se fac cercetări de piață și, dacă vorbim de dulciuri sau chestiuni sărate, chiar așa se fac cercetările în zona asta. Se fac sondaje, se fac focus-grupuri înainte.

Antreprenorii spun: cum preferați ciocolata sau biscuiții, mai sărați? Ciocolata mai dulce? În funcție de asta se fac produsele. Dacă simțim diferențe de gust sunt strict din motivul ăsta, nu că cineva ne dă nouă ciocolată de calitate inferioară și dacă te duci la Paris o găsești mai bună.

Astea sunt niște prostii. Aici este riscul în democrație și în libertate. Și noi, ca cetățeni, trebuie să punem presiune pe guverne, pe state, să analizeze foarte mult ceea ce se promovează, ceea ce apare inclusiv în social media, care este un spațiu foarte puțin reglementat și din care mulți se informează, pentru că am văzut am văzut cam care au fost audiențele la dezbaterile prezidențiale pe TV și nu au fost foarte mari, dar dacă ne uităm în social media ce vizualizări au anumite clipuri, pe TikTok, pe Instagram, o să ne dăm seama că mare parte din populația cu drept de vot se informează acolo. Ori asta înseamnă că instituțiile statului trebuie să se miște și să se adreseze și mediilor ălora, pentru că altfel ne trezim ca în toamnă, cu un candidat sau un partid care sugerează ideea că în băuturile de tip cola se găsesc nanocipuri. Nu ne dorim chestia asta.