Astăzi are loc a 20-a ediție a Marșului Diversității, un eveniment care își propune să aducă în prim-plan demnitatea, toleranța și promovarea egalității între cetățeni, fără a ține cont de preferințele sexuale ale acestora. Cu ocazia asta, am stat la discuții cu Alexandru Negrici, fondatorul Știri Bazate, despre cum se face auzită vocea comunității LGBTQ+ și cum a crescut Bucharest Pride de-a lungul anilor.

Pride-ul e, fără îndoială, un moment important de vizibilitate pentru comunitatea LGBTQ+, dar cât de mult ajută el, de fapt, în viața de zi cu zi a unei persoane queer? Alex Negrici ne provoacă să privim dincolo de culorile aprinse și vibe-ul festiv și să ne întrebăm cine profită cu adevărat de pe urma acestor marșuri. Într-un interviu sincer și fără ocolișuri, vorbește despre riscurile pinkwashing-ului, despre cum corporațiile pot transforma Pride-ul într-un decor convenabil, dar gol de sens, și despre cât de mult sunt lăsate pe dinafară vocile persoanelor trans, non-binare sau queer din afara Capitalei. În viziunea lui, e momentul să regândim radical felul în care construim mișcarea: mai puțin despre branding, mai mult despre solidaritate reală, intersecționalitate și schimbare pe bune.

Alex Negrici: Odată ce pentru cauza noastră luptă cât mai multe persoane, vom fi mai greu de înfrânt

„Pride-ul, într-adevăr, are un rol foarte mare, însă doar pentru vizibilitate. Nu oferă nimic în plus pentru persoana gay de rând; poate un beneficiu important ar mai fi că organizațiile reușesc să strângă mai multe fonduri pentru proiecte în restul anului.

Iar în acest context, modul în care Pride-ul ne oferă vizibilitate contează. În primul rând, trebuie să rămână un marș în cadrul căruia milităm pentru drepturile întregii comunități. Nu trebuie să se transforme într-o paradă, așa cum a ajuns în SUA.

Evenimentul de acolo a ajuns să reprezinte, pur și simplu, un spațiu de panotaj pentru corporații care, pe de-o parte, încearcă să se umanizeze în fața consumatorilor și să arate că le pasă de drepturile omului și că sponsorizează un eveniment destinat unei comunități foarte opresate, în timp ce, în restul anului, finanțează Partidul Republican sau politicieni extremiști sau cine știe ce alte inițiative care contravin drepturilor omului.

Sunt nenumărate exemple de firme din industria armamentului care oferă aparatură prin care sunt targetați civili, dar, totodată, încearcă să își spele imaginea prin intermediul comunității queer și să se umanizeze sponsorizând Pride-urile. Tot la fel, există jucători mari din retail din America, precum Walmart, care în timp ce dau bani pentru Pride-uri, finanțează Partidul Republican, același partid care militează împotriva dreptului la avort, împotriva căsătoriilor dintre persoane de același sex și care nu le permite persoanelor trans nici măcar să își facă nevoile în toaletele publice.

În fine, sunt documentate cazurile astea de pinkwashing, pentru că așa se numește fenomenul în sine; oricine poate să găsească detalii suplimentare la un click distanță. Asta e doar o capcană pe care o întind corporațiile, care, în restul anului, nu sunt interesate deloc de binele comunității, ci, din contră, militează poate chiar activ împotriva drepturilor noastre și nu protejează cu nimic angajații care au o altă orientare sexuală din cadrul companiilor sau care au o altă identitate de gen și sunt persecutați la locul de muncă.

Capcana în care putem să cădem prin faptul că organizațiile acceptă bani din partea acestor firme e că și percepția oamenilor se schimbă. Vedem cum, mai degrabă, populația generală devine iritată de faptul că toate firmele își schimbă logo-urile în luna iunie și așa mai departe. Toți simt că situația asta e foarte fake, inclusiv persoanele din afara comunității.

Așa putem ajunge nici să nu ajutăm în mod real comunitatea, pentru că nu oferim vizibilitate comunității într-un mod care să creeze punți cu restul populației. Prin rage baiting nu ne vom câștiga drepturile, iar ideea că «nu există reclamă negativă» e atât de greșită, încât sper ca măcar absolvenții de la publicitate din organizații să își dea seama de această capcană.

În al treilea rând, cred că cel mai important aspect de spus aici e că nu putem să avem aceleași surse de finanțare precum fasciștii, ca apoi să mai venim în fața oamenilor și să ne prezentăm drept modele. Ăsta e un aspect la care țin foarte mult și sunt profund dezamăgit că și unele organizații din România au tendința de a se îndrepta către genul ăsta de practici de peste ocean. Mai ales când se presupune că acestea trebuie să reprezinte interesele tuturor persoanelor queer. 

Nu pot descrie nivelul de rușine pe care l-am simțit ca persoană queer când am văzut că Pride-ul din Cluj, de anul acesta, e finanțat de un cazino online și de o firmă care furnizează guvernelor și forțelor de ordine tehnologii de supraveghere biometrică, folosite de state cu lideri fasciști pentru a monitoriza și ținti grupuri vulnerabile pe baza rasei, etniei sau altor criterii discriminatorii. Sincer, când am văzut prima dată afișul am crezut că e fake news. Acesta e cel mai jos punct în care se putea ajunge; în opinia mea, tot boardul acelei organizații ar trebui să își prezinte demisia de onoare mâine. Cu așa ceva nu ne reprezintă și nici nu ne vor reprezenta vreodată.

Dacă ne enervează faptul că tatăl păcănelelor din România finanțează AUR și dacă ne enervează modul în care guvernele conduse de lideri cu apucături fasciste luptă împotriva minorităților și le targetează mai ales prin intermediul tehnologiei, cred că ar trebui să ne enerveze că același lucru se întâmplă și în cadrul comunității noastre. Și nu cred că ar trebui să tolerăm colaborarea cu astfel de grupuri de interese. Orice persoană queer care tolerează azi modul în care o organizație de-ale noastre face reclamă la așa ceva, mâine va arăta în cel mai ipocrit mod cu putință, când va încerca să lupte împotriva fascismului.

Totodată, sunt dezamăgit de faptul că aproape tot discursul pe care îl vedem în spațiul media din partea comunităților queer este acaparat de bărbați gay.

De aproape fiecare dată când presa își dorește să discute cu cineva din cadrul comunității, pentru toți vorbește un bărbat gay, mai ales în mainstream media. În acest interviu tot o persoană gay ajunge să vorbească despre Pride și, de aceea, încerc să mut cât de pot atenția și către nevoile persoanelor trans, nonbinare și intersex. Situația asta în sine nu e în regulă, pentru că nu doar bărbații gay formează această comunitate. Faptul că aproape doar ei primesc vizibilitate în spațiul media e defectuos, întrucât nu doar experiențele și cererile lor contează. La fel, avem femei lesbiene care, deși luptă precum bărbații gay pentru parteneriate civile și căsătorie, ele au de dus o bătălie mult mai intersecțională, care include feminismul, în condițiile în care bărbații gay beneficiază de pe urma patriarhatului, mai ales în cadrul ONG-urilor care organizează Pride-urile.

Organizațiile queer din România, precum și multe altele din Europa și America de Nord, merg pe un model foarte patriarhal, unde boardurile sunt formate majoritar sau aproape majoritar din bărbați gay, albi, cis. Tocmai de asta e important să oferim o voce în plus și femeilor lesbiene. Și, poate cel mai important zilele astea, nu doar în România, e să oferim o voce persoanelor trans, pentru că ele sunt cele mai marginalizate atât în interiorul, cât și în exteriorul comunității. 

Modelul, în opinia mea, bazat mai ales pe expertiza principalelor cercetătoare feministe din spațiul academic, precum Judith Butler, stă în modelul de activism din America de Sud. Acolo, organizațiile pentru drepturile omului luptă într-un mod foarte intersecțional, atât împotriva homofobiei, cât și a transfobiei, rasismului, patriarhatului și abuzurilor capitalismului, deci împotriva sărăciei. Lupta lor e mult mai amplă și nu tolerează glorii personale, individualism, iar activismul de acolo nu se face cu trademark.

Apropo de asta, unele organizații queer din România pun inclusiv trademark pe denumirile Pride-urilor locale, tot pentru că așa au văzut prin SUA. Gen, efectiv pun trademark pe sintagma „Marșul Pride din Chiajna”, de exemplu. De parcă marșul nu ar fi al întregii comunități. Iar dacă un grup random de activiști ar vrea să organizeze Pride-ul, pentru că organizația care a apucat să își treacă prima denumirea ca trademark e dezinteresată în anul ăla, se pot trezi oamenii cu procese.

Apoi, că tot suntem la capitolul capcane, vedem o mișcare LGB (fără T) profund finanțată de miliardari, mai ales în Marea Britanie și în Statele Unite ale Americii, unde persoanele gay, lesbiene și bisexuale sunt păcălite să marginalizeze persoanele trans, non-binary și intersex, sub pretextul că în felul ăsta ar putea obține mai ușor drepturi.

Ideea vândută e că, dacă nu i-am avea și pe restul în comunitate, atunci am putea fi mult mai ușor acceptați de societate, ceea ce e absolut fantasmagoric. Dacă noi, persoanele gay, le dăm drumul celorlalți, următoarele ținte tot noi vom ajunge. Întotdeauna se întâmplă chestiunea asta și, după ce noi nu vom mai fi ținte, vor fi ținte alte minorități.

E probabil lecția cea mai dură pe care am învățat-o din istorie și pe care, din păcate, trebuie să o repetăm și în cadrul comunității queer. Dacă ne uităm la nivelul lipsei de reprezentare a persoanelor cu alte identități și expresii de gen în boardurile organizațiilor queer, nu ar fi deloc greu de crezut că putem prelua până și acest mod de a face lucrurile din UK și SUA. Iar când spun boarduri, mă refer strict la conducere, nu la 2-3 persoane trans trimise doar să facă comunicare în mediile ultraprogresiste, că altfel ar bate la ochi. Acelea nu scriu proiecte, nu votează propuneri în consiliile de administrare, nu întocmesc bugete și nu realizează planuri de finanțare.

Vedem o problemă foarte mare de reprezentare și, totodată, vedem o discrepanță asupra modului în care vizibilitatea ajută persoanele din București și, în lipsa unor alte campanii care să umanizeze comunitatea în ochii majorității, mai degrabă ajunge să le pună în dificultate pe cele din provincie.

În București deja există tot mai multe spații sigure, deja există tot mai multe baruri, localuri, pub-uri care acceptă persoane queer, acceptă evenimente ale persoanelor queer, sunt queer friendly. Deci, persoanele queer din București au foarte multe spații de întâlnire.

În plus, adesea persoanele queer din București își pot face coming out-ul încă de la interviul de angajare, mai ales dacă lucrează în corporații mari. Nu ar suferi prejudicii la locul de muncă dacă cineva ar afla că ei sunt queer. Se mai întâmplă și în București, dar sunt mult mai rare situațiile în care cineva ar putea fi dat afară din apartament de proprietar doar pentru că află că persoana respectivă e gay, trans sau non-binary.

Modul în care vizibilitatea nu îi deranjează neapărat pe cei din București e foarte diferit de modul în care vizibilitatea poate fi o condamnare la excluziune socială și mai puternică pentru persoanele din afara Bucureștiului, pentru că avem discrepanțele astea uriașe în termeni de dezvoltare între Capitală și restul țării.

Și așa e greu pentru o persoană din provincie să evolueze în carieră, în parcursul educațional sau în societate, dacă s-a născut în Alexandria, Iași, Buzău sau orice alt oraș din provincie, mai puțin centrele universitare (să zicem că, probabil, cel mai safe centru universitar în afară de București e Clujul).

Din moment ce e greu pentru un bărbat alb, straight, cis, cu siguranță e mult mai greu pentru o persoană romă sau pentru o persoană queer sau pentru o femeie în alte zone din țară. Și tocmai de aceea, atenția, în principal, și strategiile ar trebui centrate pe nevoile pe care le au persoanele queer din afara Bucureștiului. Banii organizațiilor nu ar mai trebui atât de concentrați în București.

Și se fac eforturi, într-adevăr, în direcția asta, numai că nu pare că asta ar fi o prioritate, în ciuda faptului că acolo avem cele mai multe persoane din comunitate și acolo avem, totodată, și cele mai vulnerabile persoane din comunitate.

E loc de mult mai bine. Trebuie să facem în așa fel încât Pride-ul să nu fie singura noastră campanie de vizibilitate.

E importantă vizibilitatea pe care ne-o oferă Pride-ul, dar, dacă asta e singura sursă de vizibilitate, atunci poate deveni mai degrabă toxică pentru cei mai vulnerabili dintre noi, care pot fi recunoscuți pe acolo. Uite, un alt exemplu foarte bun de campanie a fost «Iubirea nu se votează», din timpul Referendumului pentru Familie. De mult mai multe inițiative de genul acesta avem nevoie, care să includă toată țara și care să creeze punți.

Te duci la Pride pentru o oră sau două, te pui în pericol și, după aceea, pentru restul anului ești singur. Acesta e rezumatul pe care îl pot face după ce am discutat cu mai multe persoane queer din provincie zilele astea.

În concluzie, Pride-ul trebuie să vină la pachet și cu alte campanii de vizibilitate. În plus, asociațiile queer ar trebui să fie mult mai incluzive și în cadrul conducerilor. Totodată, ar trebui să adopte o luptă mult mai intersecțională alături de feminism, alături de lupta pentru drepturile persoanelor rome și a altor minorități din țara noastră, pentru că în felul ăsta vom fi și mai greu de înfrânt. Odată ce pentru cauza noastră luptă cât mai multe persoane, cât mai multe identități, atunci cu atât vom fi mai greu de înfrânt. Și, totodată, trebuie să avem grijă de unde obținem finanțare pentru aceste campanii și pentru aceste mișcări. Nu zice nimeni că nu se pot face compromisuri, dar dacă ajungem la compromisuri care ne compromit, optica pentru populația generală ar fi că nu suntem cu nimic mai buni decât fasciștii”.