Înainte ca România să ajungă la peisajul pascal din prezent, cu supermarketuri pline, ouă colorate în toate nuanțele și iepurași de ciocolată la tot pasul, sărbătoarea Paștelui a traversat vremuri și regimuri care i-au modelat profund semnificația și manifestările. Dacă în perioada Regalității tradițiile pascale încercau să păstreze o legătură puternică între spiritualitate, cultură și identitate națională, în timpul regimului comunist, începând cu 1945, Paștele a fost împins într-o zonă tabu, a tăcerii publice.

Am stat la discuții cu Lucrețiu Tudoroiu, Președintele Institutului pentru Memorie Vizuală și Culturală, despre felul în care s-a sărbătorit Învierea în România, despre semnificația ouălor roșii și despre modul în care sărbătoarea a supraviețuit și s-a reinventat după 1989. O discuție despre rezistență culturală și spiritul unui moment de căpătâi în credința ortodoxă, care n-a putut fi șters din conștiința colectivă nici măcar cu decret.

***

ladiscutii.ro: Ce semnificație avea Paștele pentru români în perioada Regalității? Cum se reflecta sărbătoarea în viața publică, politică și artistică a vremii?

Lucrețiu Tudoroiu: Paștele era, în primul rând, o sărbătoare profund interiorizată. Era o sărbătoare religioasă care fusese promovată de Biserică timp de aproape 2000 de ani, până în perioada interbelică, și care se și folclorizase, se și interiorizase și devenise cea mai importantă sărbătoare creștină, oarecum dezbărată de păgânism. Asta spre deosebire de Crăciun, care cuprindea elemente păgâne în mult mai mare măsură, pentru că totuși era o sărbătoare a sfârșitului de an care păstra reminiscențe foarte vechi. Nu era legată strict nici de echinocțiul de primăvară, pentru că acela era la dată fixă în martie și, cum bine se știe, sărbătoarea Paștelui este o sărbătoare care se schimbă de la an la an ca dată.

E o sărbătoare mobilă și de multe ori are loc și în mai (în principal, în aprilie, foarte rar în martie). Deci aici mai greu se leagă cu o origine păgână, dimpotrivă. Anumite obiceiuri care se corelează cu Paștele Ortodox însă au o sorginte precreștină — și aici vorbim despre înroșirea ouălor. Într-adevăr, înroșitul acesta are o foarte veche tradiție, care simbolizează reînvierea naturii, dar care este reinterpretată în cheie religioasă, ca înviere a lui Hristos și prin asta și a noastră.

Interbelicul nu face decât să continue pe anumite aspecte o sărbătoare foarte, foarte veche, dar, pe de altă parte, în interbelic asistăm și la o schimbare de paradigmă cumva față de perioada veche, tradițională a societății românești. Societatea țărănească este foarte conservatoare.

Trebuie să pornim de la faptul că, în secolul al XIX-lea, după tratatul de la Adrianopol, din 1829, modernizarea are loc într-un ritm din ce în ce mai accelerat și începe să se răspândească în mod firesc din centru către toate straturile populației.

Centrul înseamnă după 1866 Casa Regală. Casa Regală aduce o modernizare accentuată pentru că asta era fișa postului lui Carol I când a fost adus, ca Principe la început, și Rege după 1881. Deci, practic, el a fost adus să mențină integritatea teritorială a României și s-o dezvolte și și-a îndeplinit bine fișa postului, mai bine decât oricine până la el. Dar asta ce a presupus? Schimbări. El are două linii de acțiune — odată introducerea schimbărilor și apoi implementarea lor organică.

Pe de-o parte, rectitorește Biserica de la Curtea de Argeș. Acesta este proiectul care îi dă lui legitimitate: sunt în continuitatea vechilor voievozi. Îl continuă apoi toți membrii Casei Regale, toți ceilalți trei regi.

Îl continuă Nicolae Ceaușescu, ceea ce este deosebit de amuzant. Nu în ctitorirea de biserici și nici în dărâmarea lor, dar în prezentarea lui ca fiind din descendența lui Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare și cine mai încăpea în istoria comunismului românesc.

Important este că modernizarea asta presupune și o serie de obiceiuri care sunt aduse de afară și care erau deja prezente la minoritățile catolice și protestante din România Vechiului Regat, în principal la germani, care de Crăciun au bradul de Crăciun, dar care de cealaltă sărbătoare creștină importantăau obiceiul iepurelui de Paște. Ideea iepurelui de Paște este o idee germană la noi în țară. Nu există tradiții. Dimpotrivă, iepurașul cel drăguț de Paște a fost supus și în epocă, și până și în vremea noastră, unei critici foarte acerbe, pentru că în ortodoxie este simbolul desfrânării sexuale.

A rămas și în vorbirea populară expresia se împuiază ca iepurii. Se întreabă și acum anumiți ierarhi și monahi români cum se poate ca un simbol al desfrânării sexuale să fie prezentat ca fiind congruent cu sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, iar pe fond au dreptate. Doar că iepurele de Paști s-a folclorizat pe parcursul unui exercițiu imagistic de vreo jumătate de veac, dacă nu mai bine.

El începe să pătrundă în imagologia lui Hristos a înviat și a sărbătorii de Paște cam pe la 1880-1890. Și ce este interesant — este promovat după aceea foarte mult de comuniști, care au încercat să păgânizeze sărbătorile creștine, iar chestia cu Iepurașul de Paște le-a venit mănușă. Cum să-l arătăm pe Hristos? Nu putem să-l arătăm pe Hristos, nu există Hristos. Ce punem în loc? Punem Iepurașul de Paște.

Dacă vă uitați în toată mulțimea de felicitări realizate în timpul comunismului, o să vedeți că, în afară de ilustratele editate de Patriarhie și de câteva mitropolii și episcopii în țară și în afară de câteva ilustrate care reprezintă pictura religioasă din biserici cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos (și pe astea le numeri la degetele de la două mâini pentru 42 de ani de comunism), în rest toate celelalte sunt cu rățuște, puișori de găină, iepurași, pisici mai târziu, în anii ’80, când a venit moda din Vest, care acum domină Facebook-ul. Pisicuțele și astrologia domină lectura zilnică a oamenilor din punct de vedere vizual.De exemplu, în anii ’80 încep să apară pisicuțele care intră cu totul într-o ghetuță sau într-un pantofior. Deci are loc o păgânizare foarte accentuată în timpul comunismului, doar-doar i-or prosti pe români și i-or face să creadă că Paștele e sărbătoarea Iepurașului de Paște, a pisicuțelor de Paște, a rățuștelor de Paște.

Culmea, în ilustratele comuniste românești apar și ouă. E o rățușcă alături de un ou vopsit. Asta arată dorința ideologilor manipulatori ai comunismului românesc să păgânizeze Paștele, să-l dea pe Hristos deoparte, să rămână doar formele exterioare și păgâne ale sărbătorii. Nu era așa înainte. Nu în timpul Regalității.

Regalitatea adevărată aduce o serie de lucruri noi. Oul de Paște era o tradiție românească. Mergând pe ideea de continuitate pe care o urmărea Casa Regală între vechii domnitori autohtoni și tradițiile românești și propria lor prezență în fruntea statului român, atât Regina Elisabeta, cât și Regina Maria devin mari amatoare de ouă încondeiate. Și încondeiază chiar și ele ouă.

Asta este o tradiție care în România a avut o amploare cu totul neobișnuită față de Europa Centrală și de Vest, unde nu se vede ceea ce facem noi. Este uluitor. Noi nu ne dăm seama cât de importantă și frumoasă este această tradiție. Avem cu ce ne mândri. Sunt splendide ouăle încondeiate (sau închistrite, cum se zice în Ardeal). Sunt o tradiție foarte românească, profund românească.

Sunt nenumărate cărți și broșuri care promovează ouăle încondeiate, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și toată perioada până la instaurarea comunismului, care la început le elimină, pentru ca mai târziu și încet-încet să fie și ele recuperate. Erau colecții publice, modelul era dat de Casa Regală prin colecționare. Și ele erau promovate și cu nenumărate modele.

Eu acum am în față o lucrare a Mariei Panaitescu, tipărită undeva până în Primul Război Mondial. Sunt modele de ouă închistrite din toate județele României, mici la momentul respectiv, cu denumirile acelor imagini cu care erau desenate ouăle — micșunele, pirostriile, peștele în coteț, foi de trandafir, desagii popii, brad, floarea strachinei, fasole, foaia arțarului, frunza jugastrului, sapa, cârligul ciobanului, codrul, colțul porcului mistreț, frunza căpșunei, cotețul fără pește, floare de mușețel (unii puneau frunze pe ou ca să nu se coloreze acolo, dar asta este invenție târzie), vișina putredă, foaia de stejar, rădașca închisă, rădașca deschisă, codru în bucăți închis și deschis, calea rătăcită, foaia de salcâm — o întreagă terminologie a acestor desene pe care noi am pierdut-o în mare măsură, dar care în limbajul gospodinelor române de acum 120 de ani era ceva firesc. Tehnici la care acum nici cu gândul nu gândim. Cine mai știe cum să facă vioara sau iarba mielului? Nu mai știe lumea, decât dacă se uită în astfel de cărți sau pe internet. Dar pe internet nu găsiți așa varietate de modele cum sunt acestea pe care vi le-am prezentat.

Sunt fascinante aceste piese de artă (că nu poți să le mai zici ouă), care după aceea, în anii ’60, ’70 și ’80 erau păstrate în vitrine. Ăsta e un obicei care iarăși a dispărut. Dar revenind, familia regală a luat în brațe acest obicei românesc al ouălor încondeiate și practic a reușit o performanță care face caracteristica unei modernizări reușite — iei ceva vechi și aduci ceva nou. Păstrezi ouăle încondeiate și simbolistica lor (creștini erau cu toții) și vii cu Iepurele de Paște, cu obiceiul căutării ouălor de paște în iarbă.

În actualul sediu al Partidului Național Liberal, „Casa Vulpache” (Vulpache e supranumele proprietarului, datorită priceperii lui politice, machiavelice am putea spune), familiile aristocratice mai scăpătate, care nu mai aveau proprietăți la țară, erau primite pentru că era cel mai mare spațiu de grădină urbană aristocratică din București.

Erau familii aristocratice dintre doamnele de onoare ale reginei, de exemplu. Fiica uneia dintre ele își scrie amintirile și spune nu aveam bani să mergem, nu mai aveam proprietăți la țară, scăpătaserăm. Aveam doar câteva case în București (adică două, trei — una o închiriau și trăiau din asta și din indemnizația celei de-a doua doamne de onoare a reginei).

Proprietarii plecau la țară înainte, le lăsau la dispoziție casa și grădina (care și acum sunt imense) și lăsau ascunse ouă în iarbă în dimineața zilei în care urmau să vină copiii. Era o tradiție pe care familiile aristocratice o preluaseră din Vest, din Franța în principal (Casa Regală era germană, dar aristocrația era franțuzită). Dar aceleași legende celtice care au dus la apariția iepurelui de Paște se regăseau și în Germania, și în Franța, ce să vezi. Asta se întâmplă undeva la 1905-1910. Și zice: pentru noi, copiii, era un deliciu să căutăm ouăle ascunse pentru noi în iarba imensului parc din „Casa Vulpache”. E un obicei care acum se folclorizează din nou, se organizează căutări de ouă prin parcurile Bucureștiului, de vreo 15 ani, de când s-a mai îmbogățit România asta care a fost sărăcită de comunismul prost și rău (că numai așa poate fi comunismul, părerea mea). Sunt câteva organizații care fac treaba asta. Nu știu dacă anul ăsta reușesc și eu să mă alătur să donez ouă vopsite, să mă implic, dar anul viitor cu siguranță mă voi implica. Mi se apare un obicei minunat.

ladiscutii.ro: Dacă tot ajungem la comunism, cum sărbătoreau oamenii Paștele în perioada comunistă, în ciuda tentativelor de laicizare a sărbătorii?

Lucrețiu Tudoroiu: Greu îl sărbătoreau. Marele noroc era că, fiind dată mobilă și totdeauna duminică, nu era o problemă majoră sărbătorirea Paștelui.

Totuși, erau unități economice, întreprinderi comuniste în care nu se lucra la foc continuu. Se lucra normal, de luni până sâmbătă. Mă rog, acum ni se pare normal de luni până vineri, chiar și de luni până joi — atunci se lucra de luni până sâmbătă, inclusiv. Câte un director care voia să se afirme la partid mai tare decât ceilalți se trezea să cheme oamenii la lucru duminică. Că planul, că nu știu ce… minciuni.

Voiau să distrugă sărbătoarea Paștelui, să nu-i lase pe oameni să se bucure de lucrul ăsta. Un bun prieten chiar mi-a povestit de o astfel de situație, cred că prin anii ’70, în care lucra la o tipografie — au vrut să-i oblige să vină la lucru de Paște și muncitorii au făcut efectiv o grevă, nu s-a prezentat niciunul. I-au chemat după aceea luni (când trebuia să te duci la muncă, pentru că nu mai era zi liberă), i-au anchetat, dar nu au avut ce face, pentru că au zis că e dreptul nostru de oameni ai muncii să nu lucrăm duminică. Nu este singura situație, dar este un exemplu. În unele locuri, se trezea ambiția politică a acestor șefuleți să arate că noi suntem cu partidul. Mai era altă politică. La noi, comunismul nu a fost pur, dar a fost dur. A fost un comunism de oameni proști — din bâtă și morcov au tăiat morcovul și au lăsat doar bâta.

În timp ce în Polonia, autoritățile comuniste, ca să blocheze mersul tinerilor la slujba de Paște, dădeau la cinematograf toată noaptea cele mai bune filme vestice, care nu erau date special în restul anului, numai ca să-i aducă pe tineri în cinematografe și nu la slujba de Paște, în România ce se întâmpla? Pe bătrâni și-au dat ei seama că nu pot să-i spele pe creier. Pot să-i mai sperie nițel, dar doar atâta, nu îi mai schimbi. Dar hai să-i îndoctrinăm pe tineri. Că tinerii sunt viitorul. Hai să-i prostim, hai să-i îndobitocim, hai să îi facem după chipul și asemănarea noastră demonică. Și ce făceau? Câte un profesor de la școală era pus de către conducere să stea la intrarea bisericii, dar cu împuternicire de la conducerea școlii (că altfel era bănuit că s-a dat cu misticismul, cu religia, cu Dumnezeu cu „d” mic). Acel profesor stătea la ușa bisericii sau schitului sau mănăstirii din oraș sau din apropierea orașului ca să identifice elevii care vin la slujbă, să-i treacă pe un caiețel și să nu îi lase să intre.

N-aveai voie, dacă erai elev, să participi la slujbă, deși era împotriva Constituției, dacă ne uităm. Constituția permitea libertatea religioasă. Comuniștii încălcau Constituția. Nu aveau nicio problemă să o încalce. Stăteau acolo cu carnețelul. Unii elevi se fofilau, îi vedeau și se fofilau pe după adulți, dar alții care nu reușeau, erau trecuți acolo, apoi chemați la școală, în biroul directorului și erau certați. Părinții, care erau și ei tot în biserică, de fapt, erau atenționați că e un element dușmănos, că ar trebui mai multă atenție față de copilul dumneavoastră, e o mizerie, luați măsuri. Se scădea notă la purtare, în cazuri mai grave.

Asta îi împiedica să dea la facultăți politice, de exemplu. Dacă voiau să intre în armată sau la Drept ori la Ziaristică și aveau 9 sau 8 sau 7 la purtare, nu puteau. Deci aveau un efect și asupra carierei ulterioare a copiilor acelora.

ladiscutii.ro: Cum motivau faptul că nu le permiteau accesul în biserică?

Lucrețiu Tudoroiu: „Statul nostru este un stat ateu și comunist și voi sunteți împotriva comunismului dacă sunteți religioși. Nu aveți voie”. Nu mai spun că militarilor le era interzisă căsătoria religioasă.

Discutăm despre o mizerie totală. Te și sperii când te gândești. Bisericii îi era interzisă propaganda religioasă în toate formele și nu aveau voie să cheme oamenii la biserică, doar de la amvon se accepta. În afara bisericii nu puteai îndrăzni să chemi oamenii la biserică și nici creștinii nu aveau voie pe stradă sau în discuții în autobuz, în locuri publice să facă asta — riscau să fie persecutați. O mizerie altfel spus. Aveai voie cu rățușca de Paște, dar nu aveai voie cu sărbătoarea de Paște creștină a morții și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

În plus, în societatea noastră tradițională, la sărbătorile mari, care sunt câteva într-un an, printre care Crăciunul și Paștele, sărbătoarea durează trei zile (duminică, luni, marți). Ce să vezi, în comunism era duminica liberă, dar luni și marți se lucra. Și asta era o mare problemă.

Țin minte când eram mic (vorbim de începutul anilor ’70) și la Drăganu, în Argeș, era obiceiul ca de Paște să se strângă lumea la bisericuța veche de lemn. Erau mese lungi de lemn cu scânduri puse pe niște picioare verticale pe post de scaune. Ne așezam acolo, era masa noastră, a copiilor, veneau adulții, aduceau mâncare cu toții. Ăsta era obiceiul. Când cădea în vacanța de primăvară, se făcea luni. Când cădea în afara vacanței de primăvară a elevilor, se făcea duminică. După aia nu s-a mai putut face decât duminică, pentru că comuniștii au zis stai, cum adică, copiii în vacanță trebuie să se ducă la biroul local al Partidului Comunist și să-i îndoctrinăm noi marxist. Nu să se ducă să-i prostească preotul și diaconul și cine o mai fi pe acolo.

Dar la început, dacă era a doua zi de Paște în timpul vacanței de primăvară, se permitea participarea și a copiilor și a adulților acolo. La țară, în anii ’70, te mai lăsau, dacă erai agricultor, să nu vii la muncă la cooperativă a doua zi de Paște. În anii ’80 s-a interzis și asta. Nici adulții nu mai aveau voie să vină a doua zi de Paște la biserică, pentru că era în timpul muncii. Tu trebuia să muncești să faci planul comunist de ouă, grâu, porumb și alte lucruri de care partidul are nevoie.

ladiscutii.ro: Ce diferențe existau între sărbătorirea Paștelui în mediul urban și cel rural?

Lucrețiu Tudoroiu: În mediul rural, în anii ’70, tradițiile încă se țineau, așa cum fusese în vechime. Copiii care fie se cunoșteau, fie nu se cunoșteau, ciocneau ouăle. Se păstrase la țară ceea ce la oraș dispăruse — obiceiul „pe sparte și pe mâncate”: dacă cineva avea un ou foarte tare și le spărgea pe toate celelalte (ceea ce în mediul copilăresc era o mare cinste și o mare bucurie), cel care câștiga, care avea oul tare, lua oul celuilalt și, ca să nu facă o colecție de ouă și să strângă 50 de ouă pe care după aia nici nu putea să le mănânce și le arunca, trebuia să-l descojească pe loc și să-l mănânce.

Mi s-a întâmplat și mie, eram mititel (să fi avut 5 ani), am prins un ou foarte tare, mi-l alesese bunicul, l-a fiert și l-a înroșit bunica și m-am dus și era un băiat, l-am văzut că mai câștigase, și i-am zis: ciocnim, dar pe sparte și pe mâncate. Și am mâncat așa vreo 3-4 ouă și după aia n-am mai putut, nici cu sare nu le mai puteai mânca. Ăsta era un obicei în rural, în timp ce la oraș se mai trișa cu oul de lemn, celebrul ou de lemn vopsit roșu cu care ei se jucau „pe luate”. Obiceiul era că cel al cărui ou este spart oferă oul învingătorului, deci era „pe luate” și aveau tolba plină de ouă. Dacă aveai ou de lemn nu puteai să nu câștigi. Era teoria jocului — dacă și celălalt are ou de lemn, se dau de gol amândoi. Cine înșală are mai multe șanse decât cel care este corect și cinstit.

Deci „pe luate” se mai practica și în oraș, deși în anii ’70 dispăruse obiceiul în oraș în principal, dar la țară încă mai era, în mediul copilăresc, „pe sparte și pe luate” și „pe mâncate”.

ladiscutii.ro: Obiceiul specifică ouă roșii vopsite. De unde vine dorința oamenilor de a le vopsi în multiple culori?

Lucrețiu Tudoroiu: Asta este tot o chestiune a modernității și o influență târzie a acestui aspect vestic de la noi din țară. Teoria ariilor laterale, care este o teorie aplicabilă atât în lingvistică, cât și în istorie (și mă fac promotorul ei în istoria și în sociologia românească) spune că o inovație care vine din centrul social se propagă în întreaga societate către margini. Ea dispare apoi în centru și în margini subzistă multă vreme. Aici centrul a fost al Vestului, care acum este complet desacralizat și nu mai are sărbătoarea vopsirii ouălor.

În ilustratele străine care circulau în România pe la 1898-1899, când încep să fie aduse în țară, ouăle care apar în aceste ilustrate importate apar ca fiind vopsite multicolor, pictate, făcute cu picățele într-o mie de forme, într-o mie de culori. Le vopseau în diferite culori, nu doar în roșu. La noi, culoarea tradițională era roșu. Mă uit acum la ilustrate de la 1900 cu ouă vopsite în galben, în roșu, în mov, în verde, în albastru, cu modele care nu pot fi regăsite în niciuna dintre cărțile cu colecții de ouă încondeiate de la noi.

Acest model este propagat de ilustratele cumpărate, expediate și primite de membrii clasei conducătoare din România. La 1900, să trimiți o ilustrată… orășenii bogați, cei din clasa mijlocie, aristocrația și clasa boierească își permiteau, restul nu. Erau scumpe-scumpe. Aceste ilustrate au fost difuzate după aceea, au fost luate ca etalon de conformitate cu establishment-ul, cu ideea de reușită socială, de accedere la un nivel social superior și s-au difuzat încet-încet în straturi mult mai ample ale societății și la margine au ajuns târziu.

Au ajuns inclusiv în timpul comunismului, că și ouăle comuniste erau vopsite — unele monocolor, în roșu, și altele tricolor, în roșu, galben și albastru, ceea ce se întâmplase și la 1900, dar altele aveau tot felul de modele. Deci modelul ăsta, preluat pe la 1898-1905 din imagistica felicitărilor de Paște vestice, se răspândește și se generalizează mai mult în cea de-a doua parte a comunismului, adică în anii ’70-’80, și acum strălucește cu forță și autoritate cu ouăle pastel care nu se regăseau înainte. Mai existau și acum 100 de ani ouă colorate bicolor, roșu și mov de exemplu, dar erau excepții.

O parte dintre modelele pe care vi le-am povestit la început erau făcute pe fond roșu și cu mov, de exemplu. Rar se vopseau în verde, rar se vopseau în alte culori. Această colorare excesivă a ouălor nu era pastel. În loc de roșu, mai vopsim câteva și în albastru, câteva și în verde, poate și în galben, dar nu combinăm culorile. Mai era varianta celor vopsite în roșu și cu spațiu care era albit cu sare de lămâie, apoi colorat cu încă o altă culoare, excepțional cu două. Adică dacă era un model floral, floarea era într-o culoare și frunzulițele florii într-alta.

Ideea de ou care e vopsit și în altă culoare vine tot de la 1900, dintr-o temă patriotică — roșu, galben și albastru, culorile steagului român. Și de acolo într-adevăr, de exemplu, este o serie de cărți poștale ilustrate foarte frumoasă, realizată de casa editorială Socec, dacă nu mă înșel, pe la 1900, cu ouă tricolore, așezate în ordine: roșu, galben și albastru întotdeauna, că era simbol patriotic. Patriotismul, care este promovat, evident, de familia regală, de Casa Regală și de întregul establishment politic românesc se propagă în ouă tricolore în întreaga societate, încet-încet.

Ouăle tricolore au existat și în interbelic, și în comunism, inclusiv acum. Până la urmă, inclusiv eu am strachină cu ouă păstrate de la an la an în care am ou roșu, galben și albastru. Mai am și verde, dar tricolorul este asigurat. În spațiul maghiar, roșu-alb-verde, dacă nu mă înșel. Acolo mai greu, cred că foloseau un galben foarte deschis. Observăm nota patriotică, de exemplu, imediat după Marea Unire, în 1919: este o ilustrată celebră, foarte frumoasă, un ou roșu în care este pusă harta României Mari, cu hotarele din 1913 și cu pretențiile teritoriale maximaliste, care n-au fost împlinite, dar era cât pe ce — deci și cu Banat, Ardeal, Crișana, Maramureș, Bucovina, spații românești.

ladiscutii.ro: Cum a influențat tranziția de după 1989 revenirea sau transformarea obiceiurilor pascale în România?

Lucrețiu Tudoroiu: În bine, zic eu, pentru că vorbim și de minivacanța de Paște, care este un lucru bun. Părerea mea, și sunt foarte sincer când spun lucrul ăsta: nu poți să ții vie o tradiție dacă nu-i dai și elemente de contemporaneitate și noutate.

Cel mai bun lucru care s-a întâmplat a fost așa-zisa minivacanță de Paște, adică zile libere de după sărbătoarea primei zile de Paște și zilele de dinainte fie date de stat, fie negociate la firmă și recuperate ulterior. Se formează o minivacanță și Paștele devine un obicei instituționalizat, cum e la americani Thanksgiving-ul, care e sărbătoare laică, dar tot așa, devine instituționalizat și familiile se reunesc și petrec împreună, pleacă pe undeva să se simtă bine. E un lucru foarte frumos care se întâmplă.

Și, în plus, ai voie să te duci la slujba de Paște, fără să fii sancționat, fără să riști să nu mai poți să faci Dreptul, de exemplu, sau să te angajezi în Armata României. E și o sărbătoare foarte frumoasă. Gândiți-vă la momentul acela de la miezul nopții, când iese preotul din biserică și zice veniți de luați lumină.

Vai, este minunat. După aceea, cum, în întunericul relativ al orașelor și al satelor, începe să se ia lumină și e o mare de lumini care înconjoară biserică.

Este foarte frumos. Deci obiceiul acela, un obicei de comuniune, care nu mai este cenzurat și când te duci și acasă cu lumina și e așa de frumos — e un obicei chiar bun, zic eu. Și el iată că a fost reînviat. Nu mai zicem de alte obiceiuri conexe. Unii tineri se duc să se distreze a doua zi, dar am văzut foarte mulți care vin direct la sărbătoarea de Paște, după aceea se duc să se distreze. Este dreptul lor, până la urmă, este un prilej de bucurie. Deci nu e un lucru rău că după aceea se duc la petreceri sau în club. Creștinismul este o religie a iubirii și Învierea Domnului nostru Hristos este o bucurie imensă. De ce să nu se bucure? Să se bucure în acea noapte sfântă, că noi trăim în lume și nu prea văd eu cum ar putea trăi și sărbători românii vremurilor noastre Paștele în stilul călugărilor și asceților din pustia egipteană.

Paștele a fost întotdeauna o sărbătoare a înțelegerii. El a fost în același timp și un fenomen trăit într-un stil profund românesc. E interesant cum, de la modele vestice aduse la sfârșitul secolului al XIX-lea prin coloniile germane din București și din restul României mici și prin modelul de sus în jos al Casei Regale, el este interiorizat cumva. Eu stau și mă uit la ilustratele românești de Paște de la 1900. Nu sunt atât de românești ca cele care încep să apară cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și în interbelic, când numerele festive de Paște ale revistelor și ziarelor apăreau cu Hristos și cu imagini ale Învierii (chiar și cele care în restul anului apăreau alb-negru) și erau tipărite multicolor. Era o întreagă maree de imagini ale ouălor de Paște, ale mielului hristic, ale Învierii lui Hristos, cu Hristos triumfător ieșind din mormânt.

Nu numai ilustratele, ci și întreaga mass-media românească era dominată de imagistica învierii. Deci și din punct de vedere colecționistic, numerele de Paște sunt mult mai scumpe decât celelalte, că sunt mult mai frumoase.

Cam după 1910, după 20-30 de ani de influență imagistică a Occidentului, are loc o autohtonizare, cu artiști mai puțin cunoscuți, unii dintre ei, dar alții remarcabili — Luncan, de exemplu, pentru ilustrate.

Alții, pentru alte zone, încep să picteze într-un stil autohton (fără a fi tezist neapărat) obiceiurile de Paște pentru a surprinde specificul național. Deci, e un exemplu de inseminare din punct de vedere vizual, a anumitor elemente aduse de afară, care au dat, ca să folosesc un termen ortodox, roadă bună la noi în țară. Și, paradoxal, această autohtonizare a temelor vizuale ale sărbătorii de Paște a mers în paralel cu o continuă influență a ilustratelor vestice. În același timp în care, pe la 1910, de exemplu, apar la noi primele felicitări de Paște realizate de autori români care chiar arată a felicitări românești, continuă să aibă loc invazia felicitărilor vestice pe care, de exemplu, scrie Hristos a înviat! și apare o fetiță foarte drăguță de 10 ani cu niște ouă supradimensionate în mână și cu niște floricele în spate.

Chestia aia nu are nimic românesc în ea iar și nici nu are cum — ea dimpotrivă prezintă un model de alteritate față de cum simțeau românii sărbătoarea Paștelui. După aceea, în interbelic, mai ales în anii ’20, vedem cupluri care nu se sărută, dar nici mult nu mai au și scrie Hristos a înviat. Ce legătură are acel cuplu de tineri sau femei voluptuoase cu Hristos a înviat? Niciuna, doar că se vindeau.

Și atunci apare în zona aceasta o reacție organică de cultivare specificului românesc. Adică avem două categorii: din Vest ne vin niște produse care sunt frumoase, drăguțe și sunt gustate, mai mult pe parte erotică începând din anii ’20 (implicit erotică în anii 1910, explicit erotică în anii ’20 și ’30), dar avem și oferta noastră proprie de ilustrate cu specific românesc.

Deci lucrurile se echilibrează. Este un echilibru care există în toată perioada interbelică și puțin după al Doilea Război Mondial. Comunismul distruge toată iconografia religioasă, dar cultivă și el un fel de specific național. Nu prea era ca la sărbătorile de iarnă cu sorcova și costum național, că nu se sorcovea de Paște, dar apar case tradiționale și copii, tineri și adulți îmbrăcați în costume naționale. De-abia în anii ’70-’80 are loc din nou o schimbare, care înseamnă că apar din nou elemente care sunt din afara tradițiilor noastre autentice, iar după Revoluție se mențin ambele aspecte, dar apare un dezechilibru vizual din punctul de vedere al provenienței imaginilor din felicitările pascale. Dispare ceva ce comunismul păstrase din anii ’30-’40, o politică de promovare artiștilor proprii, pe temele vizuale ale acestei sărbători. Importul de felicitări de Paște devine covârșitor. Adică dacă ne uităm acum, majoritatea au text în limba engleză, cum aveau și foarte multe în germană și în franceză în perioada interbelică și erau circulate și expediate la noi în țară de români către români, nu de francezi către francezi sau de germani către germani.

În ultimii 10-15 ani a apărut o contrareacție la această englezire fără limite și vedem o dimensiune imagistică românească a felicitărilor, a emisiunilor de televiziune consacrate Paștelui, cu ouă vopsite, cu promovarea ouălor de Paște, care să zicem că ele sunt vopsite tradițional. Deci e o nouă încercare de așezare a unei sărbători așa de veche la noi.

Nu știm ce va birui, nu știm cum o să ne privească colecționarii de peste 100 de ani și o să zică uite ce povestea Lucrețiu Tudoroiu în anul de grație 2025 și nu mai e deloc acum așa. O să trimitem holograme urmașilor noștri îndepărtați, sau copii din acelea digitale unice, care au explodat ca piață, după care s-au prăbușit.

Este o melodie celebră a lui Zager și Evans, In the year 2525, adică fix peste cinci sute de ani, care cuprinde un fel de refren, In the year 2525, if man is still alive/ If woman can survive, they may find (…). Ce poate găsi acest cuplu adamic de peste cinci sute de ani, într-o lume supusă tehnicizării și robotizării? Cred că există un singur răspuns: pe Hristos, și prin El, umanitatea noastră restaurată. Și românească, îndrăznesc să spun.

Hristos a Înviat, prieteni!