Comunismul este un regim politic totalitar care a subzistat în țara noastră pentru aproape jumătate de secol. Deși „importat” cu tancurile Armatei Roșii din URSS și cu puțin peste 1.000 de membri adepți la începuturi (după unele estimări), regimul și-a extins tentaculele peste toată societatea românească, prin diverse metode: alegeri falsificate, anihilarea opoziției, cenzură, control strict al resurselor, planuri „mărețe” făcute din pix, parvenitism, mistificarea istoriei și insuflarea permanentă a fricii.

Despre acestea și multe altele am stat la discuții cu Andrei Galiță, consilier superior al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Direcția Investigații și doctorand al Facultății de Științe Politice a Universității din București.

ladiscutii.ro: Ce ne poți povesti despre economia centralizată din perioada comunistă și ideea cincinalului? Cât era deviză și cât era realitate, dacă ne referim la idolatrizarea de azi a ideii că „toți aveau un loc de muncă” și „nimeni nu făcea foamea”?

Andrei Galiță: Întrebarea e un pic mai largă și atinge niște puncte pe întreaga durată a regimului comunist. Ideea asta cu cincinalul s-a aplicat în România încă din anii `50, dar o să vorbim despre economia comunistă în general.

Regimurile de tip totalitar și, în special, regimurile totalitare de tip comunist au mai multe elemente constitutive: partidul unic, monopol asupra mijloacelor de informare în masă, monopol asupra instituțiilor de forță și, bineînțeles, o economie centralizată, dirijată de la „centru”, fundamental opusă economiei libere. Economia de piață, din punctul meu de vedere, este mult mai naturală, pentru că se bazează pe cerere și ofertă și pe raportul dintre ele, în timp ce economia centralizată se bazează pe niște calcule, prognoze, analize făcute „din pix” în unele situații, la „centru”, unde nu neapărat cei care emit acele directive de natură economică se și conectează la nevoile reale (și ale unităților de producție, dar și ale consumatorului, de la un capăt la altul al firului economic).

Din punctul meu de vedere, economia centralizată e o construcție artificială care, mai devreme sau mai târziu (așa cum s-a întâmplat cu regimurile comuniste din întreaga Europa Centrală și de Est) sucombă, pentru că nu mai are cum să rămână competitivă. Câtă vreme producția economică nu răspunde nevoilor reale ale consumatorilor/utilizatorilor, la un moment dat o să colapseze.

Asta s-a întâmplat și cu regimurile comuniste. Există un volum pe care l-am studiat de-a lungul anilor, care se cheamă, foarte frumos, Sfârșiturile comunismului, de Françoise Thom. În volum se vorbește exact despre treaba asta — despre colapsarea regimurilor, comuniste în primul rând din punct de vedere economic.

M-ai întrebat de planurile cincinale și mă gândesc la dosarele pe care le văd deja de aproape 10 ani și mă gândesc și la poveștile în care se vorbea despre depășirea planului cincinal și despre realizarea planului cincinal în 4 ani. Sigur că, „din pix”, cum spuneam mai devreme, lucrurile astea se pot face.

În realitate, sunt convins că s-au întâmplat lucrurile astea, că anumite întreprinderi din România comunistă, fie că vorbim de anii ’60-’80, au realizat aceste planuri cincinale, dar asta nu înseamnă că bunurile pe care le-au produs erau necesare, ajungeau la populație sau erau de calitate bună astfel încât să meargă la export sau să meargă la consumul intern. Ori că faci „din pix” planul cincinal, ori că îl realizezi, dar faci niște stocuri cu care rămâi pentru că nu ți le cumpără nimeni, în materie de eficiență economică, planurile astea cincinale, din punctul meu de vedere, nu corespundeau unei realități economice coerente. Da, sigur, într-un congres sau la o întrunire de partid comunist, șefii sau directorii de întreprinderi se puteau lăuda că au realizat planul cincinal. Dar asta nu înseamnă că erau și eficiente din punct de vedere economic unitățile pe care ei le conduceau.

ladiscutii.ro: De ce exista presiunea să se producă unele bunuri, dacă ele nu erau necesare?

Andrei Galiță: Pentru că, în special în anii ’80, în ultima decadă a regimului comunist, Ceaușescu a făcut o greșeală (pe care o menționează ca fiind o greșeală atât cei care analizează din punct de vedere economic regimul comunist, cât și cei care analizează din punct de vedere politic regimul comunist). El și-a continuat filozofia, într-o epocă în care, de cealaltă parte a Cortinei de fier, economiile se îndreptau către servicii, către bunuri pentru consumatorul casnic, către cetățeni. Filozofia economică a regimului Ceaușescu a fost ca noi să continuăm industrializarea extensivă, bazată pe o industrie grea.

Or asta a dus la o scădere a competitivității din punct de vedere economic. Ți-aș da un exemplu, apropo de partea asta de IT, care astăzi e populară. În anii ’80 (vorbim de 1985-1986-1987-1988), pe platforma industrială Pipera din București erau mai multe întreprinderi care se ocupau cu partea asta electronică, fie că vorbim despre cei de la Conect, fie că vorbim despre cei de la FEPER (Echipamente Periferice). Acolo se realizau unități de calcul de foarte mari dimensiuni, care nu mai aveau nicio legătură cu ceea ce se întâmpla în Vestul Europei sau în Statele Unite, unde deja vorbim de PC-uri. În România, la finele anilor ’80, se produceau unități centrale de calculator de dimensiunea unui dulap sau de dimensiunea unei încăperi, în timp ce deja în Statele Unite noi avem PC-uri.

Or asta îți arată, practic, decalajul foarte mare din punct de vedere al dezvoltării și din punct de vedere economic dintre cele două blocuri.

ladiscutii.ro: Revenind la un alt palier care are legătură și cu economia – industrializarea forțată. Cum s-au dus la capăt proiectele megalomanice ale regimului Ceaușescu, dacă ar fi să luăm ca reper, pentru ultima chestiune, dărâmarea cu buldozerele a cartierului Uranus?

Andrei Galiță: Hai să mergem un pic în anii ’70, pentru că acolo au avut loc niște evenimente care au generat schimbări de natură economică în întreg blocul țărilor comuniste și, la rândul lor, au generat niște trasee diferite pentru România față de celelalte țări comuniste.

În 1973 a avut loc criza petrolului. De acolo, a apărut o criză economică în Europa Centrală și de Est. În momentul acela, țările comuniste au făcut apel la împrumuturi externe. Doar că, în timp ce Yugoslavia sau Ungaria au folosit împrumuturile externe pentru a încuraja puțin și economia bazată pe inițiativă privată și au îndreptat un pic economia către servicii și bunuri pentru cetățeni, Ceaușescu, un lider comunist care, până la urmă, a sfârșit cu idei staliniste pe care a vrut să și le aducă până la capăt, a hotărât că noi vom folosi banii din respectivele împrumuturi pentru industrializare în continuare.

De aici apare și decalajul dintre România și celelalte țări comuniste. Pentru că, la un moment dat, noi ne desprindem, dar ne desprindem în rău. Ceaușescu merge pe această idee a industrializării în continuare.

Sigur că apar proiecte megalomanice pentru că el era, din punctul meu de vedere, din ce în ce mai decuplat de la realitate. Repet, a avut aceste idei staliniste pe care a vrut să le ducă până la capăt și reia, în anii ’80, o idee puțin mai veche, aceea a planului de sistematizare, pentru că m-ai întrebat de cartierul Uranus, și se apucă să construiască ceea ce vedem cu toții astăzi — ceea ce se numea Centrul Civic în anii ’90 sau Bulevardul Victoria Socialismului — actualul Bulevard al Unirii din București, care începe la Piața Alba Iulia și se termină la Palatul Parlamentului (atunci, Casa Poporului). Sigur că ăsta a fost un proiect dezastruos, din punctul meu de vedere.

Oamenii din cartierul Uranus, din nefericire, au fost mutați în alte cartiere, care nu aveau legătură cu felul în care ei trăiseră până atunci. Există o publicație din anii 2000, care se cheamă Viața cotidiană în comunism, în care există un studiu pe tema asta, și sunt interviuri cu persoane care au fost mutate din cartierul Uranus, unde stăteau, sigur, la casă. Erau mici comunități, oamenii se știau între ei, au fost mutați în cartierul Pantelimon, de exemplu, la bloc, în apartamente foarte mici (confort 2, confort 3). Cu siguranță că a fost o dramă acolo pentru ei.

Pe de altă parte, pentru muncitorii care au lucrat în cadrul acestor proiecte… sunt fapte cunoscute decesele de la șantierul de la Casa Poporului, decesele de dinainte, de când s-a construit Transfăgărășanul, pentru că se vorbește ca despre o mare realizare. Bun, OK, avem un drum care traversează Carpații Meridionali, dar nu înseamnă neapărat că era eminamente necesar să se construiască și, în niciun caz, nu înseamnă că era necesar să se construiască cu un asemenea sacrificiu uman.

Dacă discuți cu arhitecți și cu urbaniști, o să-ți spună că tot ansamblul ăsta (pentru că ei nu vorbesc doar despre Casa Poporului — arhitecții și urbaniștii vorbesc despre tot ansamblul, de la Piața Alba Iulia până la Casa Poporului) a dezechilibrat Bucureștiul, a mutat niște centre de greutate. Și acum, în dinamica orașului, vedem că acolo sunt niște zone foarte mari, cu niște bulevarde foarte largi, cu spații, din punctul meu de vedere, neutilizate.

Proiectele astea megalomanice, în special cele de arhitectură, descentrează puțin orașele, cum e și cazul Bucureștiului. Planul de sistematizare a fost implementat și în câteva localități rurale, dar, iarăși, a venit împotriva firii. Ei au vrut să restrângă satul dinspre margine spre centru, au făcut niște blocuri (și în jurul Bucureștiului sunt localități de genul ăsta), au vrut să restrângă pentru a face agricultură extensivă și pentru a spori numărul de hectare pe care se putea face agricultura. Doar că, sigur, inginerii agronomi i-au explicat lui Ceaușescu că sunt niște zone pe care s-a locuit timp de zeci de ani sau chiar sute de ani nu prea poți să faci agricultură. Printr-un gest cu mâna, Ceaușescu a zis nu — radem și facem.

Așa s-a și născut un proiect al românilor din exil, în special al celor din Franța și din Belgia, care s-a chemat Opération Villages Roumains. E un proiect foarte interesant, pe care eu l-am studiat puțin atunci când mi-am făcut disertația de master. Proiectul e cam ultima acțiune importantă a exilului românesc înainte de căderea regimului comunist. Practic, acțiunea se întâmplă în 1988 și în 1989. O echipă de jurnaliști belgieni (că de la ei a plecat), împreună cu niște reprezentanți ai exilului românesc, din Franța în special, au pus bazele acestui proiect prin care localități din Vestul Europei „adoptau” localități din România comunistă. S-au făcut niște liste cu localitățile din România, iar primarii din străinătate trimiteau scrisori către primarii din România și îi anunțau de intenția de a adopta aceste sate, comune sau orașe în virtutea conservării patrimoniului cultural. Spre exemplu, dacă nu mă înșel, orașul Milano a adoptat Clujul. Iar asta a stat la baza și acelor înfrățiri de mai târziu pe care le vedem pe plăcuțe astăzi.

Sigur că, în multe situații, pentru că suntem la C.N.S.A.S. și vorbim despre Securitate, multe dintre scrisorile pe care primarii din vestul Europei le trimiteau primarilor de aici erau interceptate de Securitate și primeau un răspuns de la ofițerii de securitate, ca și cum ar fi venit de la primarul român, în care se spunea știți, localitatea noastră este foarte bine, nu are nevoie de un astfel de sprijin, noi facem tot ce trebuie pentru a conserva patrimoniul cultural, dar între timp ei dărâmau biserici, monumente și așa mai departe pentru a face blocuri.

Cam asta a fost realitatea, din păcate. Ca să revenim la Ceaușescu, proiectele astea megalomanice au fost dramatice din multe puncte de vedere — și din punct de vedere economic, și din punct de vedere sociologic, și din punct de vedere urbanistic și arhitectural. Cumva, punct cu punct, toate lucrurile astea au dus către momentul ’89, în care regimul a colapsat și la noi, într-o formă violentă, din păcate.

ladiscutii.ro: Dacă vorbim despre momentul ’89 și Revoluție, cu ce „preț” a încercat Ceaușescu să plătească datoria externă în ultima perioadă de existență a regimului?

Andrei Galiță: Vorbeam mai devreme de felul prost în care regimul Ceaușescu a încercat să folosească banii din împrumuturile venite după crizele succesive din anii ’70, pentru că, pe lângă criza economică preexistentă, noi am mai avut și două momente foarte neplăcute, care au afectat economia românească. E vorba despre inundații, în 1970 și despre cutremurul din 1977. Astea, cumva, au înrăutățit și mai tare situația.

Regimul Ceaușescu folosește împrumuturile tot pentru industrializare și realizează, ușor-ușor, că rezultatele nu vin. Dintr-un soi de intenție politică, mai degrabă, el hotărăște să achite și datoria externă a țării. Dar asta evident că s-a făcut cu niște sacrificii enorme. Și treptat, în anii ’80, ’81, ’82 și ’83, se raționalizează alimente de bază, cum ar fi zahăr, făină, ulei, carne, produse din carne și așa mai departe. Apare raționalizarea energiei electrice. E bine-cunoscută povestea cu întreruperea de curent. Mare parte din producție, tot așa, merge către export.

Pentru a simplifica puțin lucrurile, „prețul” a fost înrăutățirea situației românilor atât de puternic… Asta înseamnă înfometare, înseamnă frig, înseamnă întuneric. Practic, „prețul” plătit pentru achitarea datoriei externe a fost înfometarea populației. Iar o populație înfometată nu avea cum să se comporte altfel într-un moment de schimbare decât cum s-a comportat în zilele Revoluției, deși știau foarte clar ce îi poate aștepta, știau foarte clar ce înseamnă Securitatea, ce înseamnă Miliția, știau foarte clar ce înseamnă regimul comunist și aparatul de represiune al regimului comunist (aparat de represiune care a fost existent și a fost funcțional de la instaurarea regimului comunist până la finalul său). Situația era atât de dramatică din punct de vedere economic, al traiului zilnic, încât oamenii au ieșit în stradă pentru că nu mai aveau nimic de pierdut. Și de asta regimul comunist — regimul Ceaușescu — la noi a căzut așa cum a căzut, cu gloanțe și sânge.

ladiscutii.ro: Cât a influențat faptul că s-a transmis la televizor Revoluția?

Andrei Galiță: Evident că transmiterea în direct a evenimentelor (n.r., a contat). Dar plecând de la discursul lui Ceaușescu, din Piața Palatului, de la balconul Comitetului Central, pentru că și multe mărturii din epocă spun că în momentul în care au văzut imaginile alea la televizor, că imaginea se mișcă și că apare reacția aia necontrolată a mulțimii, cu vuietul acela, cu huiduielile, oamenii și-au dat seama că e ceva. Mulți dintre cei care au venit să-și vadă dosarele aici la C.N.S.A.S., cu care am avut discuții și care au participat la Revoluție ne-au spus că acela a fost un moment declanșator pentru ca ei să meargă în piață, să se ducă în centrul orașului a doua zi, în 22 decembrie.

Ulterior, ceea ce s-a dat la televizor, sigur că, în funcție de ce s-a spus (vorbesc și de zilele mai de după) a generat cumva și haos poate, dezinformare, panică, pentru că s-a vorbit foarte mult de „teroriști”, s-a vorbit de apă, care ar fi otrăvită. Au fost și multe prostii.

E greu să dai o sentință din punctul ăsta de vedere. M-aș feri să comentez cumva faptul că s-a dat la televizor. Cred, totuși, că asta a ajutat la informarea populației în acele momente cruciale pentru țara noastră. Poate că singurul lucru bun în toată povestea asta este că Televiziunea Română a devenit o televiziune liberă în zilele respective și că, cel puțin în prima fază, oamenii s-au putut duce acolo și unii au și putut să apară, dar pe parcurs, din păcate, au apărut doar cei care au avut inspirație sau fler mai bun ori s-au mișcat mai bine.

ladiscutii.ro: Cum se raportau românii sub „epoca de aur” la ceea ce e azi considerată de Constituție o libertate fundamentală?

Andrei Galiță: Cred că toți cei 28 de kilometri liniari pe care arhiva C.N.S.A.S. îi are în momentul de față vorbesc despre cum se raporta regimul la libertatea de expresie. Pentru că, până la urmă, toți oamenii care au avut de suferit pe întreg parcursul regimului comunist (fie că vorbim de anii ’50, fie că vorbim de anii ’80), au avut de suferit tocmai pentru că au exprimat liber niște idei —  fie că au exprimat idei politice, fie că au exprimat idei culturale, fie că au exprimat idei economice, fie că au exprimat idei de natură sindicală.

Îmi vine în minte numele lui Vasile Paraschiv, care a intenționat înființarea unui sindicat liber și a pățit ce a pățit — a fost bătut cu bestialitate de instrumentele aparatului regimului comunist.

În primul deceniu — regimul se instalează la 6 martie 1945, dar până se pune pe șine, să luăm ca bornă 1947. Deja în 1948 apare Securitatea, apare poliția secretă — era clară intenția regimului de a anihila orice formă de opoziție și de a controla populația. Atunci erau vizați oricum cei care făcuseră din partidele politice, democratice, interbelice și au fost luați, ridicați, arestați, ulterior tot ce a însemnat elită culturală, economică, religioasă au fost aruncați în temnițele comuniste pentru ceea ce făcuseră și nu fusese pe placul noii puteri comuniste de la București. Deci sunt oameni care au suferit pentru ideile lor politice, religioase sau pentru preferințele lor în materie de cultură.

După aceea, din 1963-1964, când avem decretele de eliberare a deținuților politici, începe cumva o nouă etapă a aparatului represiv, în care controlul asupra populației devine unul și mai pervers, din punctul meu de vedere. Pentru că, având un aparat nu neapărat foarte consistent din punct de vedere numeric, au reușit să câștige, prin frica indusă, nu doar o bătălie, ci și războiul cu mințile oamenilor, în sensul în care deja în anii ’80, frica de Securitate a oamenilor, frica de a fi ridicat de pe stradă sau din propria locuință de Securitate era la o scară mai mare decât ceea ce mai făcea efectiv Securitatea. Reușiseră să inducă această teamă peste tot, în toate mediile, fie că vorbim de școli, licee, spitale, instituții culturale, întreprinderi — toată lumea se temea să facă o glumă, să spună un banc. Cine făcea asta își asuma, în mod conștient, riscuri.

Sigur că erau medii în care oamenii se simțeau mai în siguranță și ascultau Europa Liberă, discutau despre ce ascultau la Europa Liberă, mai spuneau un banc despre Nicolae și Elena Ceaușescu, dar nu de puține ori s-a întâmplat ca lucrurile astea să ajungă într-o notă informativă, care a ajuns în fața unui ofițer, care a deschis un dosar de urmărire informativă și respectiva persoană, pentru un simplu banc, a ajuns să aibă de-a face cu aparatul represiv. Libertatea de expresie e o poveste complicată. Regimului comunist poate că îi plăcea libertatea de expresie, dar depindea foarte mult ce exprimai – dacă era pe placul regimului și în slujba regimului, era OK. Dacă era împotriva regimului, nu mai era bine, plus că era și incriminată prin Codul penal, pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste.

ladiscutii.ro: Chiar în Constituție scria că „Libertatea cuvîntului, presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orînduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc”.

Andrei Galiță: Dacă ar fi să ne gândim la Giovanni Sartori, un politolog italian care a studiat foarte mult regimurile constituționale și textele constituționale, el vorbește de niște tipuri de Constituții, cărora le spune pseudo-Constituții sau Constituții de fațadă, în categoria cărora intră foarte bine și Constituțiile comuniste de la noi. Fie că vorbim de cea din ’48, din ’52 sau din ’65, ele sunt niște pseudo-Constituții, pentru că, în realitate — și aici invoc cei 28 de kilometri de arhivă ai C.N.S.A.S., cel puțin secțiunea de drepturi și libertăți — practic drepturile erau flagrant încălcate, în condițiile în care și semnăm în 1975 Actul de la Helsinki.

ladiscutii.ro: Închisorile comuniste sunt un subiect greu de digerat, însă ele au existat în practică până în ’64. Care erau motivele uzuale pentru care erau închiși oamenii și care au fost urmările practice?

Andrei Galiță: Sistemul penitenciar comunist la noi era împărțit în penitenciare și colonii sau lagăre de muncă. Mă bucur că în unele locuri s-au făcut și spații memoriale, spații care se pot vizita și mai ales pentru generația tânără e foarte important să interacționeze în mod direct cu astfel de spații. Sigur, noi, ca experți sau profesori de istorie putem povesti.

Ei pot citi chiar și memorialistică, dar experiența în momentul în care intri în celula în care a murit Iuliu Maniu sau în celula în care a murit Gheorghe Brătianu cumva îți schimbă viziunea asupra a ceea ce a însemnat regimul comunist. Fie că vorbim de penitenciarul de la Sighet, de penitenciarul de la Râmnicu Sărat, de Jilava (care era și un soi de stație de triaj), de Aiud, de nefericita închisoare de la Pitești unde s-au produs poate cele mai mari orori, fie că vorbim de canalul Dunăre-Marea Neagră sau de ceea ce s-a întâmplat în coloniile de muncă de la Salcia, la Periprava, sunt drame care s-au întâmplat acolo, sunt metode de tortură dintre cele mai „inventive”. Cel puțin din anii ’50 până în 1964, numărul celor care trec prin spațiul concentraționar românesc se duce bine spre ordinul sutelor de mii. E bine că avem și foarte multă memorialistică pe tema asta, e bine că s-a scris mult, e bine că s-au făcut și filme. Hai să luăm cumva pe rând motivele pentru care puteai ajunge acolo.

Vorbim în primul rând despre opozanții politici ai regimului comunist, de la instaurarea regimului comunist.

Vorbim despre cei care făcuseră parte din partidele politice democratice interbelice (Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Partidul Social-Democrat Independent al lui Titel Petrescu).

Vorbim, bineînțeles, și despre marii dușmani ai comuniștilor, și anume legionarii — acolo, sigur, membrii unei mișcări extremiste au fost închiși, torturați, arestați, urmăriți de membrii unei alte mișcări extremiste. Acolo a fost așa un fel de ochi pentru ochi și dinte pentru dinte pentru că și legionarii, câtă vreme au existat din punct de vedere legal și au condus și această țară, au aplicat violența în politică, la fel cum au făcut-o și comuniștii. Asta pe linie politică. Vorbeam mai devreme de anul 1947. În 1947, la început și la final de an, sunt două ordine ale Ministerului de Interne — 18.000/S și 50.000/S — de ridicare din teritoriu. Cam atunci au fost ridicați foarte mulți dintre cei care făcuseră parte din aparatele de conducere ale partidelor politice interbelice sau din structuri guvernamentale, după care avem iarăși o bornă importantă.

În 1950, noaptea de 5 spre 6 mai este „noaptea demnitarilor” bine-cunoscută; cea în care, în mod bizar, așa cum istoria face de multe ori, în aceeași dubă spre Sighet era și Dinu Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, care avea o vârstă foarte înaintată atunci, peste 80 de ani, dar și Gheorghe Tătărăscu, fost președinte al Partidului Național Liberal, care a rupt o facțiune din Partidul Național Liberal, facțiune ce s-a alăturat regimului comunist și a mers cu ei — celebrii „tovarăși de drum”.

Iată că, din păcate, regimul comunist și-a tratat la fel, până la urmă, și opozanții reali și pe cei care au crezut că, dacă îi sprijină, vor realiza mari lucruri. Nu s-a întâmplat așa. Deci îi avem, pe de-o parte, pe cei care s-au opus din punct de vedere politic regimului comunist.

În 1948, spre exemplu, Biserica Greco-Catolică este scoasă în afara legii. Ulterior, pe parcursul regimului comunist, și alte culte sunt scoase în afara legii. Continuarea activităților evident că i-a pus pe mulți membri ai grupării greco-catolice, spre exemplu, în situația de a ajunge în temnițele comuniste.

Iarăși, avem momentul 1956 — Revoluția din Ungaria, față de care s-au solidarizat și studenți de la noi, personalități ale lumii culturale de aici. Ca urmare a solidarizării cu mișcările de la Budapesta din 1956, Paul Goma și-a ispășit prima perioadă de detenție a lui.

E foarte important de știut că orice formă de opoziție la adresa regimului comunist te putea duce în spatele gratiilor, într-o închisoare comunistă. Hai să ne gândim la cei care scriau împotriva regimului comunist, personalități din lumea culturală — percheziții, confiscări și așa mai departe.

Vorbim despre cei care s-au opus cu arma în mână regimului comunist — sunt cei care au luptat în rezistența din munți. Aici lucrurile sunt foarte împărțite pentru că există și membri ai mișcării legionare care s-au opus regimului comunist, dar există și foști membri ai partidelor democratice, spre exemplu grupul condus de frații Șușman, undeva în Munții Apuseni, care au luptat și ei în munți. Împotriva regimului comunist au mai fost grupuri destructurate, conduse de foști militari — îmi vine în minte grupul condus de generalul Dabija, cu oameni prinși, arestați, închiși și așa mai departe.

Intențiile de evaziune — însemnând plecare ilegală din țară, așa cum spuneau ei —, puteau duce la închisoare, de-a lungul regimului comunist.

Legăturile cu cetățenii străini, mai ales în primii ani după instaurarea regimului comunist, (n.r., puteau duce, de asemenea, la închisoare), pentru că puteai fi încadrat la spionaj. Este foarte cunoscut cazul familiei Coposu — Corneliu Coposu și soția lui, Arlette. Corneliu Coposu, care a fost închis după procesul liderilor Partidului Național Țărănesc, dar și soția sa, care a fost închisă pentru spionaj în favoarea forțelor imperialiste, cum spuneau ei.

Sunt o multitudine de motive, dar în esență, orice formă de opoziție la adresa regimului comunist (pentru că era incriminată penal, prin art. 209 din Codul penal – „uneltire contra ordinii sociale”) te putea duce în fața organelor de anchetă, după care arestare, condamnare, executarea pedepsei. Nu de puține ori îi țineau în arest ani de zile, ceea ce arată abuzurile și complicitatea sistemului juridic la abuzurile efectuate de aparatul represiv.

ladiscutii.ro: Vorbind acum despre unele dintre formele de rezistență: cum s-au născut literatura de rezistență și glumele despre Elena și Nicu?

Andrei Galiță: Aici sunt două părți diferite, pentru că literatura asta e generos spus o literatură de rezistență. Nu a fost un fenomen generalizat, dar cazurile punctuale sunt exemple reale de curaj. Chiar persoane din mediul cultural spun că rezistența prin cultură la noi a fost minunată, mirobolantă, dar aproape că lipsește cu desăvârșire. E de necontestat faptul că sunt oameni care s-au opus regimului comunist prin ceea ce au scris. A existat literatura de sertar, au existat manuscrise confiscate. Chiar în Arhiva C.N.S.A.S.-ului există unul dintre fondurile arhivistice, care exact așa se cheamă — fondul Manuscrise, în care avem manuscrisele confiscate în cadrul perchezițiilor de ofițerii de Securitate, iar cei care le-au întocmit sau familiile lor pot veni să le ia de la noi, pentru că acelea, spre deosebire de dosarele de securitate, le aparțin lor. Dosarul de securitate nu se poate da titularului, pentru că, știu, sună bizar, dar nu este al lui, este al emitentului, este al Securității. Și, sigur, noi gestionând Arhiva, practic sunt la noi.

Dar manuscrisele, la cerere, ele se returnează celor care le-au întocmit sau moștenitorilor legali și la noi se păstrează o copie. Există și o expoziție realizată de instituția noastră acum ceva ani cu acest fond, Manuscrise.

Nu pot decât să spun că au fost gesturi extrem de curajoase. Sunt oameni care au riscat foarte mult în momentul în care au scris lucrurile astea, trecând de la Paul Goma, gândindu-mă chiar și la inginerul Gheorghe Ursu, al cărui jurnal a fost confiscat; în care, sigur, el descria până la urmă ce se întâmplă în spațiul sociopolitic românesc și sigur că asta l-a dus în situația de a fi închis și știm din păcate ce s-a întâmplat — a fost ucis cu bestialitate. Sperăm că și instanțele vor rezolva această problemă pentru că deocamdată pare că încă e neclar ceva ce, din punctul nostru de vedere, este destul de clar, dar lăsăm justiția să-și urmeze cursul firesc.

Cu privire la bancurile despre Nicolae și Elena Ceaușescu, fenomenul ăsta era un pic mai extins. Bancuri spunea aproape toată lumea. Sigur, unii, din păcate, au spus în prezența cui n-a trebuit și atunci asta le-a dus niște probleme. Literatura de sertar, manuscrisele, manifestele anticomuniste au rămas apanajul câtorva curajoși, care, din punctul meu de vedere, sunt modele și pot fi modele și astăzi. Bancurile erau un pic mai răspândite, cam toată lumea mai arunca câte o glumă.

Până la urmă rămâne particularitatea asta a românului de a face haz de necaz. Noi în continuare avem treaba asta. Nu cred că e neapărat rea — nici n-aveau cum să nu apară bancuri, pentru că Nicolae și Elena Ceaușescu erau niște oameni cu educație precară, cu o exprimare bolovănoasă (și cred că e un cuvânt blând), cu niște idei politice pe care tot aparatul de partid și de Securitate n-a făcut altceva decât să le ia și să le pună în aplicare și să ducă o țară în halul în care au dus-o. Așa se explică, din punctul meu de vedere, apariția bancurilor. Să spui un banc cu Ceaușescu era ca și cum ai pune un plasture pe o rană foarte adâncă.

ladiscutii.ro: Cine erau cei care controlau ce e „bun de tipar” și cum făceau asta?

Andrei Galiță: Depinde către ce zonă ne îndreptăm — dacă ne îndreptăm către zona muzicală, teatrală sau literatură.

În domeniul literaturii, în edituri existau cenzori, dar instituția cea mai importantă în povestea asta care dădea directive și crea până la urmă cadrul cenzurii era Consiliul Culturii și Educației Socialiste. De acolo veneau cei care aveau în atribuție povestea asta cu cenzura. Ce este interesant este că așa se naște în întreaga lume culturală — n-o să vorbesc doar de literatură, o să vorbesc despre toată lumea culturală și o să dau exemple și din alte zone, poate chiar mai populare, pentru că e un fenomen pe care eu l-am simpatizat cumva citindu-l —, acest fenomen al șopârlelor, al șopârlițelor.

E felul în care creatorii de artă reușeau să introducă diverse formule sau fraze anti-sistem. Și pentru că mi-e foarte aproape de suflet subiectul, m-aș gândi un pic la cei de la Trupa Phoenix. Mă gândesc la partea lor mai de început, la epoca beat (până să treacă la etno-rock), în care cel puțin două dintre melodii conțin referiri suficient de clare la adresa regimului comunist pe care, într-un fel sau altul, băieții de la cenzură le-au scăpat, le-au trecut pe sub nas.

C.N.S.A.S.-ul, având un Centru de istorie orală, are un interviu făcut cu Nicu Covaci — Dumnezeu să-l odihnească, din păcate ne-a părăsit anul trecut — și ne-a spus că Nebunul cu ochii închiși a avut ca sursă de inspirație The Fool on the Hill de la The Beatles, iar versurile fac trimitere directă către Nicolae Ceaușescu, cu acel nebun de pe deal, cu ale sale vorbe ca niște lovituri de tun. Canarul, pe de altă parte, face referire și la întreaga Românie, care era până la urmă o mare închisoare în anii respectivi, dar și la condiția celor care fuseseră deținuți politici. Canarul galben ca un gălbenuș/ Cu pene moi și ochii duși/ Cânta de după sârmele de-argint… Și cumva lucrurile astea au scăpat. În alte situații, nu.

ladiscutii.ro: Vreau să explici mai multe despre ce pregătire aveau oamenii care făceau cenzura de au scăpat aceste lucruri… că sunt niște metafore până la urmă. Cum s-a întâmplat asta, dacă un copil de clasa VII-a putea să își dea seama?

Andrei Galiță: Nu întotdeauna (și, de fapt, pe întreg parcursul regimului comunist) meritocrația era elementul definitoriu al ascensiunii în partid și în structurile sale. Tu trebuia să fii un instrument fidel partidului. Și dacă luăm documentele de Securitate, în anii ’50, ’60, chiar ’70, o să vedem că pregătirea, inclusiv a ofițerilor de rang superior, era una precară. Poți să îți dai seama după felul în care scriau.

E o analiză foarte interesantă în dosarul de urmărire informativă a lui Andrei Ujică, în care se vorbește despre textele pe care Andrei Ujică și Șerban Foarță le-au făcut pentru cei de la Phoenix, pentru albumul Cantafabule. Acolo, ofițerul de Securitate, încercând el să-și depășească condiția de ofițer de Securitate, încearcă să facă o analiză pe text și vorbește de poezie ermetică, vorbește de tot felul de nebunii, dar e clar că e cumva pe lângă și el spune că, din punct de vedere politic, albumul este în regulă. Doar că și acolo e un soi de contestare, pentru că pe Cantafabule sunt invocate personaje mitologice, dar nu din mitologia românească, ci din mitologia europeană, sunt versuri în franceză veche, franceză medievală. Astea totuși sunt niște chestiuni de finețe intelectuală, pe care nici cei de la Securitate și nici mulți dintre cei de la partid sau de la cenzură nu le stăpâneau. Și atunci, reușeau să se strecoare chestii de genul ăsta.

E un caz în care cineva și-a asumat o chestiune foarte curajoasă, iar aici ți-aș vorbi de Cornel Chiriac, cel care i-a produs și i-a promovat foarte mult pe cei de la Phoenix, cel care i-a adus în studio la București și a făcut cu ei primele înregistrări după ce i-a văzut la un festival de muzică la Iași. El făcea emisiunea Metronom la radio, la București. După ce, la un moment dat, și-a dus benzile la cenzură, a făcut un switch, a schimbat benzile și a pus Back in the USSR de la Beatles. Chestia asta i-a atras sancțiuni. În contextul intrării trupelor sovietice ale Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, în august 1968, a pus o baladă a lui Mircea Florian în care se vorbește de un lup mai mare și cinci lupi mai mici care se duc și atacă. Era o paralelă foarte clară, chestiune pentru care a fost sancționat. Depinde pe cine nimereai în zona asta a cenzurii: dacă era cineva mai slab pregătit, mai puteai introduce o șopârlă, mai putea scăpa câte ceva, dar dacă nimereai pe unul destul de citit, aveai șanse să nu-ți treacă, la fel dacă era o chestie destul de evidentă, pentru că la Back in the USSR, acolo Cornel Chiriac și-a asumat o treabă. Și-a asumat cumva consecințele, sunt convins.

ladiscutii.ro: Să vorbim puțin despre corespondența cu cei din exil. Cum se întâmpla și ce sancțiuni puteau opera de ambele părți?

Andrei Galiță: Corespondența cu străinătatea, în general, era una complicată, pentru că în multe situații — mai ales cei care aveau dosare de urmărire informativă, în special dacă existau semnale că au legături neoficiale cu străinătatea sau au rude plecate ilegal —, povestea asta cu interceptarea corespondenței apărea aproape automat.

Se intercepta corespondența, unele scrisori erau repuse în circuit, altele nu erau repuse în circuit, în funcție de conținut. Era greoaie legătura cu cei din exil, în special, precum și cu Europa Liberă. A fost foarte importantă corespondența celor de aici cu Europa Liberă, în special, pentru că așa ajungeau realitățile și ororile regimului comunist de la noi la Europa Liberă și de la Europa Liberă către întreaga lume și către cei de aici, care puteau asculta radioul, expunându-se la un risc.

De multe ori se apela la trimiterea scrisorilor prin persoane: știai pe cineva care reușea să plece în Occident, dacă era dispus să-și asume riscul ăsta, lua scrisori și le ducea acolo.

Sigur, se mai trimiteau scrisori, dar îți dau și un exemplu târziu, din anii ’80. Devenise un obicei pentru copii sau adolescenți, în special băieți, să trimită scrisori la cluburile de fotbal din Vestul Europei și să le ceară insigne, cărți poștale, fanioane, chestii de genul ăsta. De multe ori, cluburile trimiteau înapoi. Scrisori de genul ăsta au fost interceptate de Securitate, le găsim prin dosare. Erau niște chestiuni nevinovate, dar în logica regimului, orice legătură cu străinătatea, cu partea de dincolo de zidul Berlinului, pentru că ne aflam în plin Război Rece, putea fi privită cu ochi dubioși.

Era foarte greoaie comunicarea și supusă riscului. Dacă puneai în circuitul poștal o scrisoare către Europa Liberă, către Liga pentru Apărerea Drepturilor Omului din Franța, către Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, către asociația lui Rațiu, Asociația Culturală a Românilor din Anglia (dar, puțini cei care au făcut asta), șansele ca scrisoarea să fie interceptată erau foarte mari, iar asta, bineînțeles, te putea duce în fața unui ofițer de Securitate.

ladiscutii.ro: Care era parcursul în fața Securității — ofițer de Securitate și apoi anchetă? Ce pedepse se aplicau?

Andrei Galiță: Depindea foarte mult de conținutul scrisorii. Ți-aș da exemplul scrisorilor trimise de tineri către Europa Liberă și către Cornel Chiriac. El fuge din România la finalul anilor ’60 și realizează acolo emisiunea Metronom până în 4 martie 1975, când a fost asasinat. Au fost foarte mulți tineri care trimiteau scrisori la Europa Liberă. Unii dintre ei trimiteau scrisori și îi cereau doar dedicație muzicală. Voiau să asculte Pink Floyd, AC/DC, Nazareth, Deep Purple, Led Zeppelin. Și alea erau o problemă.

Să zicem că ofițerul de Securitate intercepta scrisoarea. Dacă era anonimă, făcea demersurile pentru a se afla cine e autorul. Dacă era cu nume și prenume, putea fi convocat respectivul elev, eventual în cabinetul directorului și atenționat că nu e în regulă să faci asta, e o chestie ilegală. Dacă respectiva persoană trimitea scrisoarea către Cornel Chiriac în care cerea muzică (și de multe ori se întâmpla așa) și vorbea și despre neajunsurile din țară, vorbea despre lipsa de libertate, vorbea despre lipsurile economice, vorbea despre faptul că nu mai există acces la produse culturale din Occident și așa mai departe… acolo situația era un pic mai complicată. Intra în scenă ofițerul de Securitate, se intercepta scrisoarea. Plus că vedeau destinatarul, adică se vedea la poștă că e pentru Cornel Chiriac — scrisoare către Europa Liberă. Se putea cere inclusiv analiză grafoscopică și se descoperea autorul. În special la tineri, dar nu numai, există acel set de măsuri preventive folosite de Securitate, de exemplu influențarea pozitivă.

O să mă refer la cazul în care un tânăr trimitea o scrisoare de genul ăsta către Cornel Chiriac și se plângea și de regimul comunist. Ofițerul afla cine e autorul și folosea informatorii pe care-i are în unitatea de învățământ (dintre colegii respectivului) și practic le trasa sarcina de a-i spune uite, ai trimis scrisorile astea, dar ar fi mai bine să stăm cuminți etc. Dacă el continua chestia asta, apărea ceea ce se cheamă atenționarea. Era invitat la o discuție cu ofițerul de Securitate, eventual și cu un cadru didactic sau cu directorul și i se spunea uite, noi știm ce faci, e o chestiune ilegală, ar fi bine să te oprești. Dacă el mergea mai departe, se producea avertizarea, care se făcea și în prezența unui părinte, eventual cu profesorul diriginte, cu directorul, cu ofițerul de Securitate, iar tânărul respectiv era pus să semneze un fel de declarație prin care se angajează că nu va mai face treaba asta. Acea declarație nu are echivalentul unui angajament cu Securitatea. Nu de puține ori pentru tinerii care au ajuns în situația aia (pentru că evident au fost foarte speriați de ce li s-a întâmplat, de această avertizare), ofițerii de Securitate au speculat treaba asta și i-au și recrutat ulterior ca informatori. Au fost și cazuri în care nu s-a întâmplat asta. Dacă tânărul respectiv continua cu asta sau situația era foarte gravă, se întâmpla ceea ce se cheamă punere în dezbatere publică. Adică persoana în cauză sau din grupul de persoane — să zicem că era o gașcă de tineri —, toți ascultau Europa Liberă și unul dintre ei a trimis scrisori către Cornel Chiriac. Toți elevii din unitatea de învățământ, toți părinții, toate cadrele didactice, ofițeri de Securitate, directorii erau chemați. Câțiva dintre colegi erau puși să îi înfiereze. Se spunea că tovarășii elevi ne-au făcut de râs, au făcut de râs unitatea de învățământ, ce nenorocire. Tinerii erau avertizați și eventual se aplica și ultima astfel de măsură, destrămarea anturajului. Adică erau mutați în alte unități de învățământ și se spărgea grupul. Cam la asta se putea ajunge dacă tu încercai să iei legătura cu Occidentul, cu Europa Liberă, cu oamenii din exil. Adică dacă încercai să iei legătura cu oamenii care sunt ostili regimului comunist. Așa sigur, dacă aveai o rudă plecată legal în străinătate și corespondai cu ea și scriai pe teme de familie, OK, puteai. Dar legăturile care conțineau cel mai mic iz politic, cumva te puteau duce în situații de genul ăsta.

ladiscutii.ro: Cum își petreceau timpul liber tinerii?

Andrei Galiță: Păi… ce puteai să faci? Sportul era o variantă pentru mulți. De asta sportul de masă era mult mai popular atunci, pentru că la televizor, oricum, ce puteai să vezi? Puteai să vezi programul minunat de două ore cu realizările mărețe ale partidului și cuvântările lui Ceaușescu. Asta dacă aveai curent. Deci una dintre posibilele activități era sportul — ori că îl practicai, ori că mergeai la evenimente sportive. În anii ’80, cel puțin în București, evenimentele sportive erau foarte populare, erau stadioane pline, cu zeci de mii de oameni.

Dacă nu aveai probleme cu întreruperile de energie electrică, puteai să asculți muzică. Era foarte popular, evident, schimbul de discuri de vinil… care de pe unde reușea să mai facă rost. Sigur că erau rețele clandestine și mai intrau în țară și discuri cu muzică rock din străinătate, mai ales prin zona județelor de graniță. Cel puțin cei din Vest, Banat, Timișoara, stăteau destul de bine. Se duceau mulți și din București acolo, cumpărau, veneau și aduceau aici. Mai puteai asculta niște muzică dacă reușeai să mai prinzi un disc bun.

Dacă erai destul de curajos, puteai să-ți confecționezi niște instalații și să asculți Europa Liberă, Vocea Americii sau Deutsche Welle. Mai puteai pune o antenă să prinzi niște bulgari sau niște sârbi, în funcție de unde stăteai în România, să mai vezi câte un meci, pentru că au fost evenimente sportive, au fost campionate de fotbal mondiale sau europene care la noi nu s-au transmis la televizor. Astfel, s-a creat o întreagă nebunie ca oamenii să poată să vadă meciurile și se strângeau în diverse locuri cu tot felul de antene confecționate ca să vadă asta.

Acum, la generația noastră sunt populare aceste board games. Ei jucau cărți, remi, table, șah și ce se mai putea. Cred că era una dintre soluțiile cele mai la îndemână (și cred că de asta generațiile din urmă, generațiile care au trăit în regimul comunist sunt și mult mai sociabile și mai extrovertite). Cumva toate lipsurile astea te puneau în situația de a petrece timp cu alte persoane.

Referitor la cafea, un bun mai complicat de găsit… inclusiv în memoria de familie de la mine e o astfel de chestiune pe care îmi face plăcere să o împărtășesc. Mama mea și cea mai bună prietenă a ei au o întâmplare foarte simpatică. Mama acelei prietene ale mamei a avut o plecare în Argentina cu jobul. Și când s-a întors în România, le-a adus fetelor (adică fiicei ei și mamei mele) niște cafea din Argentina într-o perioadă în care cafeaua la noi se găsea deja foarte, foarte greu. Se bea atunci nechezol.

Și, din păcate, nu aveau gaze la momentul respectiv, dar aveau curent electric. Și erau atât dornice să bea din cafeaua aia care mirosea demențial, că au făcut următoarea chestie: au băgat în priză fierul de călcat, l-au pus invers și au făcut cafeaua la ibric pe fierul de călcat.

Sigur, se mai mergea la teatru, se mai mergea la film, dar mai ales după 1971, după tezele din iulie (n.r., un set de măsuri ideologice aplicabile în științele umane și sociale), situația s-a schimbat foarte mult din punct de vedere cultural. Așa că tot ce însemna import cultural extern era considerat import de influență.

Și atunci, după tezele din iulie, toată creația culturală trebuia să se inspire din folclor, iar asta, sigur, a creat o îndepărtare oarecum a publicului de activitățile culturale. Sigur că șopârlițele de care vorbeam se mai găseau, le prindeai în special în piesele de teatru. În cinematografie era mult mai complicat, pentru că erau mult mai ușor de controlat.

ladiscutii.ro: Deci efectul tezelor din iulie 1971 a fost tocmai invers față de cel preconizat, că a creat și mai multă rezistență.

Andrei Galiță: Da, a creat și mai multă rezistență față de producția culturală internă și un efort mult mai mare de adus în țară muzică, filme. Așa apare și celebra rețea de dublat casete video din care a făcut parte Irina Margareta Nistor.

După ce apar tezele din iulie, oamenii care puteau până atunci să asculte un Beatles, un George Harrison, un John Lennon sau Black Sabbath… dintr-o dată nu prea mai pot face asta, pentru că nu se mai difuza la radio. Chiar în săptămâna respectivă în care au apărut tezele din iulie, pe primul loc, în topul muzical, dacă nu mă înșel, era My Sweet Lord, al lui George Harrison. A doua zi nu a mai fost, s-a schimbat topul și s-a trecut pe muzică patriotică și chestiuni de genul ăsta. Aceasta este o informație pe care o am de la domnul Costel Postolache, cel care a coordonat apariția mai multor volume despre Phoenix. Tezele din iulie cumva au creat o sete și mai mare a românilor de a face rost de creație culturală, muzicală, cinematografică, din Vest, din Statele Unite.

ladiscutii.ro: Trecând la o altă ramură a regimului comunist, se confereau titlurile de mamă-eroină. A existat și Decretul nr. 770 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii. Câte femei au recurs, în lipsa îngrijirii medicale la metode barbare, improvizate de a avorta. Ce mărturii avem? Câte femei au murit?

Andrei Galiță: O să-ți spun din start că este foarte greu să emiți numere sau cifre. Pentru că, din nefericire, foarte multe victime ale politicii pro-nataliste, a lui Nicolae Ceaușescu, practic au dispărut fără ca statistica să le păstreze ca victime ale acestei nenorociri.

Decretul ăla a produs un cataclism în societate, dacă mă întrebi pe mine. Probabil, dacă vorbim de victime, cred că vorbim de ordinul zecilor de mii, cam așa cred că putem aproxima, dar mai ales pentru că au fost foarte multe victime și în zona rurală, și în urban, este foarte complicat.

Din punct de vedere al mărturiilor, o să-ți spun o informație cu care am intrat în contact. Mama unei persoane care mi-a fost apropiată într-o perioadă de timp a lucrat, înainte de căderea regimului comunist, la o maternitate din România. Era asistentă-șefă. Situația era cam așa. În momentul în care multe femei, din păcate, veneau după ce încercau să-și producă singure avortul, dar nu într-un cadru spitalicesc, evident că apăreau complicații, sângerări și veneau la spital, în regim de urgență, în situații în care avortul trebuia făcut pentru a salva viața mamei și a fătului eventual (dacă se puteau salva amândouă).

Din păcate, în astfel de situații, medicul nu putea să intervină până ce nu venea procurorul însoțit de milițian. Ei aveau cheia de la trusa necesară.

Și atunci au fost foarte multe situații în care venea procurorul însoțit de milițian, securist, cine se nimerea și i se spunea medicului ieșiți afară că avem o treabă cu doamna. Evident că se petreceau niște abuzuri. Erau jignite femeile respective. Erau forțate să spună de ce au ajuns să avorteze, cine este tatăl, care e situația. Și într-adevăr, din păcate, s-a întâmplat ca acest timp să fie vital și femeia, din păcate, să moară.

Cheia trusei nu era la medic. Și până se pregăteau cei care trebuiau să ajungă — că putea să fie la două noaptea —, până se dădea telefon, până se trezeau, până veneau, până nu știu ce… femeia aia intra în agonie. Și când se mai putea face ceva, venea ăla și… Evident că o jigneau, evident că o bruscau… S-a întâmplat, nu de puține ori, ca femeia din păcate să moară.

ladiscutii.ro: Referitor la căsătorie și desfacerea ei, știm că în comunism condițiile divorțului sunt destul de restrictive („decât atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei”). Cum divorțau oamenii?

Andrei Galiță: Spre deosebire de noi, care astăzi putem divorța liniștiți, pe cale amiabilă (dacă nu ai mare lucru de împărțit), la notariat, cu două cereri și câteva sute de lei, politica asta pro-natalistă a lui Nicolae Ceaușescu nu se vede doar în decretul împotriva avortului. E un set de măsuri. Printre altele, bineînțeles, și dificultatea desfacerii unei căsătorii. Sigur că se putea face dacă erai suficient pe poziții.

În memoria noastră de familie mi-a rămas o întâmplare destul de amuzantă. Străbunicii mei au divorțat undeva prin anii ’80, ei având cam 78-80 de ani la vremea respectivă, dar, mă rog, străbunicul era o fire mai rebelă.

Sigur, se mergea în instanță, trebuia să ai motive întemeiate, trebuia să ai martori, era cu mai multă bătaie de cap, dar se putea face. Sigur, statul comunist crease un cadru suficient de neplăcut încât să-ți creeze dificultăți. Adică îți venea să nu mai divorțezi, dar dacă îți doreai cu adevărat, sigur că se întâmpla: cu martori și, din ce știu și din familie, și de la prietenii părinților, mai ales dacă existau cazuri de violență (pentru că, din nefericire, în epocă și nici astăzi nu ne-am vindecat de boala asta, dar violența domestică era o realitate și mai pregnantă atunci). Cu un vecin-doi care puteau veni ca martori și puteau depune mărturie că, da, există violență în familia respectivă, se putea desface o căsătorie. Era infinit mai complicată povestea cu sarcinile decât treaba cu divorțul.

ladiscutii.ro: Tot referitor la politica pro-natalistă, ce ne poți spune despre taxarea excesivă pentru cei fără copii?

Andrei Galiță: Este celebra „taxă de celibat”. Chiar avem și noi o colegă la Direcția Investigații de la C.N.S.A.S. cu care am avut recent o discuție pe tema asta și ne povestea că ea, neavând copii, a apucat să plătească taxa de celibat înainte de 1989. Nu i s-a părut, desigur, o sumă enormă.

Oricum asta se întâmpla în niște ani în puteai să ai bani, dar nu prea mai aveai ce să faci cu ei. Sigur că este o măsură discriminatorie. Eu o văd în continuare ca o chestiune discriminatorie pentru că am mai auzit ideea asta — mai puțin în spațiul public românesc, dar în alte spații.

Pot să înțeleg dorința statelor, a guvernelor de a avea populație tânără, de a avea o populație numeroasă. Populația tânără, populația numeroasă e unul dintre factorii puterii naționale în analizele de relații internaționale. Dar, din punctul meu de vedere, „taxa de celibat” este o măsură discriminatorie.

S-a întâmplat, se plătea, dar, repet (și fac referire la mărturia colegei), nu-și aduce aminte să o fi afectat atât de tare, pentru că în a doua jumătate a anilor ’80, oricum, banii din nefericire nu îți garantau accesul la hrană sau resurse.

ladiscutii.ro: Dacă facem o paralelă cu mamele-eroine, cu cele de la patru copii în sus, cum contau banii aceia? Contau sacrificiile pe care le făceau suplimentar față de „răsplată”, că era un titlu acordat…?

Andrei Galiță: Bun, era un titlu acordat, OK, erau mame-eroine, dar într-o țară în care… era din ce în ce mai greu de trăit pentru toată lumea.

Știu cazuri de oameni care făceau parte din aparat, oarecum. Inclusiv la mine în familie au existat persoane care lucrau, spre exemplu, la aeroportul Otopeni, la grăniceri și stăteau la coadă ca toți cetățenii și, după 8 ore de stat la coadă, au primit… un cârnat.

Aia era rația pe care putea respectiva familie să o primească. Ori o jumătate de salam.

Și atunci, OK, (n.r., primești) titluri, decorații, dar ce poți face cu ele într-o economie (pentru că am vorbit mult de economie în cadrul interviului) în care accesul tău la resurse e unul extrem de limitat? Pentru că, practic, noi ne aflam într-o economie de penurie. Penurie de bunuri, penurie de alimente…

O familie numeroasă și o familie cu mulți copii are și cheltuieli mari. Și nevoia de alimente e una foarte mare. Nu știu cum se descurcau mamele-eroine cu cinci-șase-șapte copii. Dă-mi voie să cred că nu se descurcau foarte ușor.

ladiscutii.ro: Ce părere ai despre introducerea în programă a materiei Istoria comunismului din România pentru elevii de liceu? Avem profesori pregătiți să predea și elevi pregătiți să accepte?

Andrei Galiță: Cred că este una dintre cele mai bune decizii pe care le-a luat Ministerul Educației în ultimii… mulți ani. Cred că era nevoie de așa ceva. Vorbesc din perspectiva omului care, pe lângă activitatea de investigații pe care o face zi de zi, e implicat și în activități educaționale pe care le desfășoară instituția.

Asta înseamnă că, ori că merg eu în licee și facultăți, ori că vin aici elevi sau studenți, am întâlniri cu ei în care vorbim despre comunism, vorbim despre Securitate, vorbim despre abuzurile regimului comunist, vorbim despre dictatură și democrație. Că până la urmă despre asta e vorba — despre particularitățile unui regim și particularitățile celuilalt regim.

Cred că este foarte bună decizia mai ales în contextul în care noi ne aflăm. Pentru că, din păcate (și nu doar în societatea românească se întâmplă asta, ci în toate societățile democratice, mai tinere sau cu mai mult experiență în ceea ce privește democrația), democrația nu e un dat.

Democrația nu merge de la sine. E ca într-o relație de cuplu. Într-o relație de cuplu, ambii parteneri trebuie să muncească zi de zi. Altfel, relația se degradează. Așa e și în societate. Dacă vrei democrație, trebuie să muncești pentru ea. Trebuie să muncești pentru a dezvolta gândirea critică. Trebuie să muncești pentru ca oamenii să intre în ceea ce înseamnă cultura democrației, să-și exprime părerile, să se pregătească, să faci eforturi tu, Guvern, dar și tu, cetățean, să cultivi meritocrația și așa mai departe. Și atunci, am căzut și noi în capcana asta. Noi am crezut că dacă a picat regimul comunist, e OK, am intrat sub zodia democrației și lucrurile nu o să se mai schimbe.

Din păcate, uite că ne-a trecut glonțul foarte aproape de ureche și, oricum, încă e pe-acolo. La momentul în care noi facem interviul ăsta, glonțul încă e foarte aproape de noi. Și atunci cred că educația democratică este extrem de importantă. Așadar, cum poți să faci educație democratică mai simplu decât să pui în special în fața celor care n-au trăit regimuri totalitare sau autoritare realitățile acelor regimuri?

Îți povesteam că anul trecut C.N.S.A.S. a făcut o postare pe pagina de Facebook în care am arătat niște tineri arestați de la un spectacol al cenaclului Flacăra pentru că aveau tricouri cu AC/DC, Queen și așa mai departe. Uită-te la pozele respective cu tinerii arestați pentru că aveau și ei niște tricouri cu trupele preferate și uită-te la imaginile de la Untold, de la Neversea sau de la Electric Castle.

Hai să mergem într-un magazin și să vedem câte produse din toată lumea putem să punem pe masa de Crăciun la niște prețuri deja rezonabile, adică nu mai vorbim de chestiuni de lux: o cafea austriacă sau niște paste italiene sau o bere germană. Până la urmă poate să-și ia aproape oricine are un loc de muncă.

Apoi, să ne uităm cum arăta o coadă în fața unui magazin în timpul regimului comunist când se aduceau niște amărâte de portocale.

Iarăși, nu ne place ce face Guvernul sau nu ne place ce face președintele României. Putem să mergem împreună în fața Palatului Cotroceni, în fața Palatului Victoria. Putem să strigăm și să urlăm și să ne punem pancarte și să îi înjurăm cât vrem noi. Nu o să se întâmple nimic. O să vină eventual un jandarm care o să ne zâmbească, poate o să ne ceară un buletin și o să ne lase în continuare să facem acolo ca toate visele.

Ei, dacă făceai asta în Bucureștiul anilor 1986-1987 aveai șansa să petreci o noapte, două, trei pe un scaun foarte confortabil și cu o lampă în ochi și eventual să-ți iei și două perechi de palme de la un ofițer de Miliție sau Securitate.

Spre deosebire de alte societăți care au fost tot timpul democratice — de exemplu, societatea americană sau societatea britanică n-au cunoscut regimuri de tip fascist, nazist, comunist, n-au cunoscut autoritarismul sau totalitarismul —, la noi e suficient să deschizi albumul de familie și ai de toate. Ai și totalitarism de dreapta, ai și totalitarism de stânga, ai și un regim de autoritate monarhică. Ai așa, ca la restaurant, tot „meniul” de regimuri nedemocratice.

Și atunci mi se pare extrem de util ca generațiile care vin din urmă să studieze măcar regimul comunist, nu mai zic că ar merita studiat fenomenul totalitar în România pe de-a întregul, tocmai în ideea de a nu repeta niște greșeli.

Sigur, regimurile astea, așa puse pe hârtie, unele par foarte pașnice, par foarte echitabile, par foarte înfloritoare din punct de vedere economic. Dar realitatea ne spune că lucrurile nu au stat deloc așa.

Și atunci cred că este o decizie foarte bună, cred că asta ar trebui să ne responsabilizeze și pe noi, cei care lucrăm în instituții de profil (că vorbim de C.N.S.A.S., că vorbim de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, că vorbim de Arhivele Naționale și alte instituții care studiază trecutul totalitar). Trebuie să fim și noi implicați. Dintr-o dată cred că va crește și rolul nostru.

Profesorii de istorie, din punctul meu de vedere, sunt pregătiți, nu văd de ce n-ar fi pregătiți — până la urmă s-a studiat istoria comunismului, a existat în programă, în special la profilul uman, a existat și ca opțional până acum, dar faptul că devine materie obligatorie mă bucură nespus de mult.

Sigur, unde profesorii poate nu se simt atât de siguri pe ei, putem veni și noi să dăm o mână de ajutor. Mi se pare că trebuie (și aici vorbesc de instituția noastră) să avem un rol în sensul ăsta, că vorbim de ore pe care le-am ține împreună, că vorbim de training-uri prin care pregătim profesorii, că vorbim de vizite documentare, că vorbim de ateliere de lucru, de workshop-uri în Arhivă la noi, cred că ar trebui să fim dispuși să facem orice ca să-i ajutăm ca această materie să fie făcută cu responsabilitate, fără nostalgii. Așa sper eu că nu vom mai avea generații tinere cel puțin care să facă greșeala pe care o fac în mod halucinant cei care aparțin generației trăitoare a comunismului, dar care sunt nostalgici astăzi.

Aș îndemna ca eventualele parteneriate să vină dinspre profesori, dinspre unitățile de învățământ, dinspre inspectorate sau chiar dinspre minister, adică de la toate nivelurile, în funcție de nevoile pe care ei le identifică. De exemplu, la Matei Basarab (n.r., un liceu din București), profesorii mă cheamă pe mine să țin cursuri la Școala Altfel, iar o dată la două luni sunt acolo. Ei cam fac istoria comunismului. Au și niște profi care au fost pasionați de domeniu, adică proful de istorie care se ocupă de ei o dată la șase luni face excursie la Auschwitz cu copiii, ca să le arate partea aia, la fel la Sighet și la Râmnicu Sărat (…). Cred că se poate face un parteneriat-cadru C.N.S.A.S. – Inspectorat Școlar al Municipiului București sau la nivel de minister, dar mai bine pe inspectorat.