Înainte ca România să arate așa cum se prezintă în zilele noastre, a trecut prin unele schimbări complexe generate de regimul (sau fenomenul) democratic. Dacă în perioada Regalității, tradițiile și obiceiurile românești de Anul Nou erau încurajate în forma lor brută, în perioada comunistă, începând cu anul 1945, ele au fost sterilizate, cosmetizate și regândite astfel încât, în final, să nu contravină în vreun fel „orânduirii socialiste”.

Am stat la discuții cu Lucrețiu Tudoroiu, Președintele Institutului pentru Memorie Vizuală și Culturală, despre semnificația sărbătorilor în marja Noului An, văzute în oglinda retrovizoare a istoriei, despre atmosfera care le învăluie de fiecare dată și despre lungul drum de la portocale oferite cu rația de Crăciun și porci crescuți în cadă… până la beculețe pe bulevarde și ciocolată caldă la orice oră.

***

ladiscutii.ro: Cum a apărut conceptul de Revelion în România și unde s-au organizat primele petreceri?

Lucrețiu Tudoroiu: Revelionul, ca denumire, este mai tardiv. Până în perioada interbelică (inclusiv), i se zicea Anul Nou. Era o sărbătoare păgână. Era un pandant, o legătură între sărbătoarea creștină a Crăciunului cu elemente străvechi, și sărbătoarea de An Nou, care era una nou-venită, dar nu era o sărbătoare religioasă.

Sărbătoarea vine dintr-o tradiție de trecere de la un an la altul — (n.r., menționăm aici) Sorcova, Plugușorul, Urșii. De Sfântul Vasile (Vasilca), pe 1 ianuarie, se venea cu capul de porc tăiat (unii spun că e o influență din India, că Vasâlca era chiar Shiva).

Ce este important de înțeles este că era o sărbătoare oarecum laică și așa a fost în toată perioada. Ideea de Revelion este introdusă mult mai târziu în perioada regimului comunist, care vrea să sintetizeze într-un singur cuvânt un concept care să poată să fie contrapus celui de Crăciun, de Nașterea Mântuitorului. Și atunci, practic, dacă ne uităm la toată propaganda comunistă din ’48 până în ’89, nici nu se pomenește vreodată de Crăciun. Nici măcar în perioada de relativă liberalizare dintre ’65 și ’75, când, din punct de vedere al analizei politice, trecem de la un regim totalitar la unul autoritar — pentru că, după ’75, cade din nou ghilotina și trecem în totalitarism pur și dur, aproape ca în anii ’50.

Ce sărbătoreau românii în perioada Regalității

Sărbătorile importante erau următoarele: Anul Nou, Unirea Principatelor, 1 Mai (care apare foarte târziu), Independența, pe 9 mai, Ziua Regalității, pe 10 mai. Erau sărbătorile religioase, ca Sfânta Maria, după aceea se ajungea la sărbătorile de sfârșit de an: Crăciunul, care era foarte amplu, și Anul Nou.

Era obiceiul, în perioada interbelică, în București, ca mai ales tinerii din licee și din facultăți să vină să colinde la Palatul Regal, acolo unde era sediul Regalității, care era și un simbol sacru. Regele era consacrat prin mirungere ca rege creștin, la noi, în tradiția veche și actualizată inclusiv în perioada interbelică. De fapt, toate înscăunările noastre, de la Carol I, au fost și prin mirungere — care este o ceremonie religioasă și avea și simbolistică religioasă. Erau întotdeauna primiți (nu de rege, dar de doamnele de onoare, și poate veneau și dintre principese).

Asta se întâmpla mai ales în timpul lui Carol al II-lea, dar obiceiul era mai vechi. Exista sporadic și în timpul lui Carol I și Ferdinand. Și li se dădea cozonac foarte bun, bomboane. Deci era o tradiție… Și ziceau: uite că am fost la Palatul Regal și ni s-au dat… Era delicios cozonacul, care era distribuit colindătorilor de către Casa Regală. Și era o chestie de onoare să spui am fost și am colindat la Palatul Regal. Erau primiți toți. Deci era o chestie importantă.

Era un ritual: ne duceam la locul puterii sacre din România, putere sacralizată prin mirungere. E interesant acest lucru, inclusiv în timpul lui Mihai I. Se duceau cei care aveau sentimente regaliste — aproape toți. Mai puțin tineretul legionar, care n-a călcat niciodată pe acolo, din motive ușor de înțeles.

Tradiția aceasta a primirii colindătorilor se păstrează și acum la Săvârșin, unde Maiestățile Lor petrec Revelionul. Acolo sunt tratați, sunt puși la masă. Deci regalitatea întotdeauna a avut o înțelegere față de tradiții și față de oameni.

Sărbătorile în comunism

Ce se întâmplă după 1948? Dispare ziua de 9 Mai — Independența. Dispare ziua de 10 Mai — Ziua Regalității. Ziua de naștere a monarhului în funcție era zi de sărbătoare națională în România, până în 1947, inclusiv. Dispare ziua de 24 ianuarie, ziua Micii Uniri. Dispare ziua de 1 Decembrie, care era ziua Marii Uniri.

De ce? Pentru că se considera că România a devenit încet-încet un stat imperialist, care și-a agresat țările vecine, că a început războaie de tip imperialist, cu Bulgaria, în Al doilea Război Balcanic sau în al Doilea Război Mondial (care a fost cu adevărat imperialist — n-aveam noi ce căuta în lupta împotriva Uniunii Sovietice, dincolo de hotarul Nistrului. Acolo au parțial dreptate).

Se schimbă cu totul calendarul sărbătorilor. În primul rând, regimul comunist instituie sărbători din propria istorie și din istoria Uniunii Sovietice.

Avem 16 februarie, cu Greva de la Grivița, care legitimează pe liderul en-titre, Gheorghe Gheorghiu Dej, fapt și pentru care, după ce el moare, nu se mai sărbătorește 16 februarie.

Se mai sărbătorește 1 Martie (Mărțișorul) care, sporadic, era sărbătorit și în perioada interbelică, se dădeau mărțișoare, dar nu era o sărbătoare de nivel național. Este instituit mărțișorul, dar de ce? Era o sărbătoare păgână. Constatăm că regimul comunist a ignorat în totalitate și a încercat să restrângă pe cât posibil sărbătorile creștine, în schimb a promovat intens sărbătorile de tradiție non-creștină. Le-a promovat încât multe au rămas și astăzi în mentalul colectiv.

De ce? Comunismul a fost, printre altele, și un neopăgânism. Asta nu se spune, dar este adevărat. Este o sărbătoare a stângii extreme, a stângii comuniste și care este instituționalizată.

1 Mai, Armindeni, care iarăși era o sărbătoare păgână — întâmplător, Ziua Internațională a Muncii era tot pe 1 Mai și reușesc să lege cele două aspecte de sărbătoare comunistă și sărbătoare a florilor într-o singură chestie (politizând-o, că asta au făcut comuniștii tot timpul).

8 Mai e Ziua Partidului, pentru că fusese înființat la 8 mai 1921, și e o sărbătoare care vrea să eclipseze cu totul 9 și 10 Mai.

Nu se sărbătorea Ziua Independenței pe 9 Mai. Sub influență sovietică, se sărbătorea 9 Mai ca Ziuă a Victoriei împotriva Forțelor Fasciste. Asta era o sărbătoare foarte importantă în Uniunea Sovietică și e și în Rusia de azi — a venit pe filieră sovietică.

8 și 9 Mai au venit ca să eclipseze Independența și Regalitatea.

2 Mai era Ziua Tineretului. Iarăși, 1-2 Mai trebuiau să eclipseze Paștele, care era în aprilie, de obicei. 8 și 9 Mai trebuiau să eclipseze 9 și 10 Mai.

1 Iunie era Ziua Copilului. Începuse să fie sărbătorită, timid, în timpul lui Carol II, dar comuniștii o instituționalizează.

23 august și 24 august erau singurele zile de sărbătoare din vară. Deși era sărbătorirea unui eveniment istoric important, avea și rostul să eclipseze 15 august, Adormirea Maicii Domnului.

De acolo se sărea la 7 noiembrie, unde se sărbătorea Marea Revoluție Socialistă din octombrie, care era sărbătorită în noiembrie, pentru că era decalajul dintre calendarul vechi și calendarul nou. Iarăși, ziua de 7 voia să oculteze sărbătoarea creștină a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, de pe 8 noiembrie…

Și după 7 noiembrie, venea 30 decembrie, care avea rostul să aneantizeze Crăciunul pentru că era Ziua Republicii — Ziua Abolirii Monarhiei. Dar se lucra.

Și mai erau 1 și 2 ianuarie, care erau zile nelucrătoare, alături de zilele de 1 mai, 23 august și 24 august.

Cred că aveam cele mai puține zile nelucrătoare din Europa la momentul respectiv.

Am găsit, am studiat și m-am mirat că activiștii de partid obișnuiau să își trimită între ei, în mod frecvent, în anii ’60, ’70 și ’80 felicitări de 30 decembrie în care se gratulau unii pe alții în următorul mod: te felicit cu ocazia Zilei Republicii. Curată nebunie.

În mod normal, ziua de 31 decembrie era zi lucrătoare, ca să înțelegem — ce aberație.

Lucrai până la 16:00-17:00 și după aceea te duceai acasă și trebuia să faci toate pregătirile. Bun, le începeai cu câteva zile în urmă, dar era aberant. Țin minte că cu greu doamnelor care erau angajate, unde lucra mama, li se dădea drumul la 12:00 sau la 14:00. Oricum își terminaseră toată treaba pe parcursul anului, mai ales că era cu planul. Și știai — ori îl faci, ori nu îl faci. Dacă l-ai făcut, era și un cinism. Adică dacă l-ai făcut… dă-le oamenilor niște zile libere. Nu le dădeau acele zile libere, trebuia să te duci tu frumos acasă la 16:00-17:00 și să faci ultimele pregătiri până aproape de miezul nopții, când se așezau oamenii la masă și petreceau.

ladiscutii.ro: Dar întorcându-ne puțin la sărbătorirea Anului Nou, în perioada Regelui Mihai, să spunem, cum sărbătoreau elitele?

Lucrețiu Tudoroiu: Anul Nou îl petreceau fie în țară, fie în străinătate. Așa era moda și atunci pentru cei care aveau bani. Lumea se retrăgea dacă avea case la țară, vile la țară, moșii — plecau din București și din orașele mari și se retrăgeau la țară.

Era masă mare (toate ilustratele de la 1900 încoace înfățișează o masă mare în care bărbați și femei îmbrăcați elegant stau la masă și primesc să fie sorcoviți). Dacă erai cu casă mare în București, veneau copiii, că știau că vor primi lucruri bune. La țară la fel, că erau notabilitățile: de unde să iei? De la cineva care era mai sărman, greu să primești ceva.

De la oamenii cu bani, era datoria lor să își manifeste statutul social. Se primeau nuci poleite, mere, nu era moda banilor. Practic nu se dădeau bani, pentru că dacă erau colindați în perioada aceea, era o superstiție care funcționează și acum în anumite locuri: nu trebuie să dai bani la început de an — se sorcovea pe 1 ianuarie, până la urmă — pentru că dai sporul din casă, vei da bani tot anul.

Se dădeau în principal nuci poleite, mere, covrigi, biscuiți (în casele mari), bucăți de cozonac la Casa Regală. Casa Regală își păstra nivelul și statutul. Totdeauna s-a întâmplat așa, era un model.

Așa se petrecea, la masă mare erau primiți și se considera că, dacă te sorcovește un băiat, ai mai mult noroc anul următor care începe atunci decât dacă te sorcovea o fată. Puțin misogin, recunoaștem, dar așa era tradiția, așa era credința. Asta se leagă, dacă vă amintiți de emisiunile de la televiziunea comunistă, de următoarele: tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu erau sorcoviți întotdeauna de un băiat, niciodată de o fată. Ei, în micimea lor sufletească, păstrau totuși o serie de credințe păgâne.

Ei nu erau cu religia, erau atei amândoi, nu se punea problema. Dar păgânismele le țineau, partea de superstiții, că în mintea lor era o departajare foarte clară între creștinism și sărbătorile tradiționale pe care ei le vedeau venind legate cu altă temă de la daci — dacismul promovat mai ales de Nicolae Ceaușescu. Deci nu aveau partea religioasă, nici pe departe.

ladiscutii.ro: Citisem undeva că Revelionul ’56-’57 a fost primul televizat. Ce a însemnat asta pentru populație — că vedeau la televizor petrecerea de Revelion?

Lucrețiu Tudoroiu: A fost conceput tot ca un instrument de manipulare a maselor, de laicizare a sărbătorii, care, deși laică în esență, în perioada interbelică, nu îi lipsea totuși o anumită semnificație religioasă. Pe 1 ianuarie era Sfântul Vasile. Deci nu era chiar așa lipsită de sacralitate, chiar dacă era o sacralitate populară, nu era o sacralitate instituțională.

Să ne gândim că erau sketch-uri, chiar de la început. Era dans, erau glume, spectacole, muzică, femei (care pentru pudibondismul comunist românesc păreau scandalos de goale). Într-atât de goale încât directorul televiziunii, după primul Revelion, a primit telefoane de la membrii biroului politic, care au zis: nu mai da dom’le femei așa de goale pe post, că e rușine.

Cumva, ideea era să creeze o bună dispoziție în rândul maselor. Au gândit-o bine: oamenii vor să se distreze la trecerea dintre ani.

ladiscutii.ro: Cât au însemnat umorul și scenetele transmise la televizor de Revelion pentru menținerea moralului populației, măcar în noaptea trecerii dintre ani, în perioada comunistă?

Lucrețiu Tudoroiu: A fost foarte important. Romanii au stăpânit prin pâine și circ (panem et circenses). Și dacă n-aveai pâine, măcar circ să ai.

Asta a fost o politică bună, câtă vreme regimul a funcționat cât de cât. Care, spre sfârșitul anilor 80, când criza se acutizase și nu mai aveai nici pâine, nici circ aproape (cu două ore de emisiune la televizor), a dus și la critici. Știm sketch-urile lui Nea Mărin (Amza Pellea), care indirect atacau regimul și… unii spun că a plătit cu viața, a plătit prin marginalizare, prin eliminare. Dar ideea era că oamenii trebuiau să râdă. Era o tradiție a bunei dispoziții.

Trecerea dintre ani trebuia sărbătorită cu bună dispoziție și cu petarde de artificii, cu zgomote puternice. Erau două rădăcini ale acestei manifestări. De unde vine zgomotul?

În perioada interbelică și, până către anii ’60, era obiceiul să vină nu numai cei care urau. Erau două categorii: Sorcova și Plugușorul erau cu urări de prosperitate, dar erau și cei care erau mascați în urși care veneau. De ce veneau cu mascați în urși? Pentru că ei trebuiau să alunge spiritele rele din curtea gospodarului.

Asta este rădăcina magică pre-creștină a sărbătorii. Deci venind mascați, spiritele rele se speriau. Că vedeau pe unii care erau mai puternici decât ei, mai înfiorători, mai grozavi, cum se zicea în limba veche.

Ori, obiceiul artificiilor, de exemplu, de An Nou, începe să apară în anii ’30. În anii ’30 încep să se tragă artificii, care corespund în plan laic aceleași credințe că zgomotele puternice alungă duhurile rele. Exista și credința asta. Și este adevărat, pentru că simbolic vorbind, zgomotele puternice sunt yang, iar spiritele rele sunt yin. Și atunci când e un zgomot puternic, fug, dispar. Și partea cu zgomote, cu artificii trase la trecerea dintre ani cu bubuituri, simbolic alungă răul, din întreaga țară, cumva.

În vremea veche se trăgeau clopotele, ca să aibă același efect. Sărbătoarea s-a laicizat, și se trăgeau aceste artificii. În comunism, la început, nu aveai voie să tragi clopotele nici de Paște. Era mai rău decât pe vremea turcilor…

ladiscutii.ro: Cum s-a sărbătorit noaptea dintre ani în ’89-’90? La ce a dus căderea comunismului în privința tradițiilor de Revelion?

Lucrețiu Tudoroiu: Televiziunea Română s-a întrecut pe ea însăși, ca să zic așa, că era la câteva zile de la Libertate. Cred că a fost cel mai frumos Revelion după cel puțin 12-13 ani.

Bine, trebuie să înțelegem că Revelionul respectiv din ’89-’90 noi îl vedem acum ca fiind un moment de ruptură, dar lumea nici nu cunoștea altă lume decât lumea comunistă. Deci au fost date exact partea aceea de satiră, de apropouri care ajutase poporul — că atunci era popor. Ceaușescu ne-a tratat ca pe un popor, nu ca pe o națiune.

(N.r., Atmosfera era următoarea): poporul român să supraviețuiască. S-au difuzat glumele, actorii și comedianții cei mai îndrăgiți. Deci a fost frumos, într-adevăr. Și relaxant.

Să nu uităm că, înainte de ’89, Revelioanele se terminau undeva pe la 1-2 noaptea —  după, se tăia. Adică nu stăteai tu până dimineață. Se relua programul. Și parcă te plictiseai să se reia.

Acum (n.r., la noaptea dintre anii ’89-’90) a fost până dimineață. Deci a fost așa… un moment de respiro.

ladiscutii.ro: Care au fost câteva tradiții din perioada Regalității referitoare la Anul Nou?

Lucrețiu Tudoroiu: Sunt de punctat două aspecte.

În primul rând, că tradiția asta a Regalității de a primi colindătorii a fost copiată de Nicolae Ceaușescu, care primea la rândul lui cu colindul. El, personal, nu prea primea cu plugușorul. Partea cu plugușorul, dacă stați să vă aduceți aminte, era dată tot în noaptea de Revelion, dar nu adresată lui.

De ce? Era o tiradă. Era un plugușor atât de comunizat, că ți se făcea greață. Era un bărbat matur care rostea tirada respectivă.

Singurul care avea drept să spună tirade era Nicolae Ceaușescu. Așa că el nu stătea să i se spună o tiradă nici măcar comunistă scrisă de aparatul lui de propagandă.

El primea cu colindul, pentru că întotdeauna a avut obsesie să fie pe măsura lui Carol al II-lea. Așa s-a văzut — un Carol al III-lea „republican”. Și a fost foarte influențat de faptul că, într-adevăr, în timpul lui Carol al II-lea, tradițiile erau promovate foarte puternic. S-au făcut cercetări în satele tradiționale. S-a încercat reînvierea sau intensificarea unor obiceiuri. Regalitatea promova tradiționalismului românesc, indubitabil.

Ceaușescu l-a copiat pe Carol al II-lea în această chestie. Dar, spre deosebire de Carol al II-lea, Ceaușescu și doamna erau niște lași. Era perioada aceea de două săptămâni, în care copiii aleși să îi înmâneze colaci tradiționali, buchete de flori de Revelion trebuiau să stea în carantină ca să nu îl infecteze cu cine știe ce gripă sau răceală. Deci paranoia. Asta nu se vedea în public.

Un alt obicei care era în perioada Regalității legat oarecum de Anul Nou și în care regalitatea era foarte importantă era Boboteaza. Acum Boboteaza păstrează ceva din vechea tradiție, că s-a reactualizat. Nu era sărbătorită în niciun fel în timpul comunismului. Nicio altă sărbătoare creștină nu era sărbătorită, că nu le plăcea distinșilor conducători atei și comuniști.

În schimb, în perioada Regalității, se făcea Sfințirea Apelor. Tradiția era ca regele să vină până la Dâmbovița și să arunce o cruce în Dâmbovița. Era o mare onoare să fii cel care prinde crucea. În perioada mai veche, până în secolul al XIX-lea inclusiv, se considera că și dacă ar fi fost cel mai mare criminal neprins de către autorități, dar prindea crucea aruncată în apă, i se ierta întreaga pedeapsă. Deci era purificat și el prin purificarea apelor. Au fost cazuri în care bandiți celebri s-au aruncat și au prins crucea și au fost iertați de stăpânire. Și s-au și cumințit, că au înțeles ei că a doua oară nu mai văd (n.r., iertare).

Erau și dinastii de prinzători de cruce. E un caz, în perioada interbelică — un bărbat din București care prinsese crucea imediat după război și cei trei băieți ai lui, în anii ’30, au prins de câteva ori crucea.

Actul acesta al Sfințirii Apelor era foarte important, el era replicat peste tot în România și în orașele fluviale — Brăila, Galați — și în toate orașele care aveau un râu în apropiere. Și Piteștiul, de exemplu, avea tradiția — episcopul de Argeș nu arunca crucea la Curtea de Argeș, o arunca la Pitești. Venea special până acolo. Și peste tot, în întreaga Românie, nu numai în vechiul Regat, ci și în Ardeal, Banat, Crișana sau Maramureș era acest obicei al aruncării crucii în apă pentru sfințire.

Pentru că avea o încărcătură atât de mare, erau și crime, deci au fost cazuri în care, ca să nu ajungă celălalt primul la cruce, au fost eliminați… abuzurile oricărei instituții. Dar era foarte importantă această sărbătoare a Bobotezei, mult mai importantă decât astăzi.

În București, plecau de la Palatul Regal convoiul cu regele, familia și demnitarii (deci miniștrii și ceilalți, președinții corpurilor legiuitoare, prim-miniștri), bineînțeles și Mitropolitul Primat, mai târziu devenit Patriarh, mergeau pe Calea Victoriei până la actuala Piață a Națiunilor Unite, unde Patriarhul arunca crucea. Și se poate face chiar o istorie acestei acțiuni de binecuvântare a apelor. Era important. Și se mergea pe jos. Nu era nimeni în caleașcă, în trăsură. Regele era popular. Regii au fost la noi foarte populari. Nu a fost niciodată nicio problemă. Frumos obicei.

N-am văzut niciun președinte de republică (nici înainte, nici după ’90) să meargă de Bobotează să asiste la aruncarea Crucii în apă.

Eu zic că ar putea să facă lucrul ăsta, că ar fi un lucru frumos. Dar n-au binecuvântare dumnezeiască, n-au mirungere, n-au trăire creștină. Regii aveau. Asta-i o diferență.

ladiscutii.ro: Cum ar putea funcționa mirungerea (un act sacru) în cazul unui președinte de republică, dacă ne gândeam la asta?

Lucrețiu Tudoroiu: Nu cred că se poate, pentru că biserica e separată de stat. Cred că ar crea discordie, dihonie în societatea romanescă. Dar, cum zice Shakespeare: nici apele marelui ocean nu pot să șteargă mirul de pe fruntea unui rege. El zice mai frumos de-atâta, eu sintetizez. Un președinte nu îl văd că se poate mirunge.

Culmea, chiar și Carol I, care nu era ortodox, a primit mirungerea, că era o ceremonie tradițională de înscăunare a domnitorilor noștri. Și el rămas non-ortodox până la sfârșit. Dar, în schimb, Carol al II-lea era ortodox, Mihai I era ortodox. Deci s-a ajuns la matcă cumva, o corelație între cele două. Și regele Ferdinand a primit mirungerea. Ei primeau binecuvântare dumnezeiască.

Un președinte nu cred că ar putea să primească. Aproape are valoarea unui sacrament al Bisericii Ortodoxe. Dar de participat la sfințirea apelor și la aruncarea crucii, ar putea-o face. Trebuie discutat cu forurile autorizate.

E un obicei minunat pe care noi l-am avut și e păcat ca autoritatea statală să nu participe la ea, părerea mea.

ladiscutii.ro: Cum petreceau românii care alegeau să asculte radio — Europa Liberă sau Vocea Americii — față de cei care se uitau la televizor, la TVR?

Lucrețiu Tudoroiu: Diferența era mai ales la sărbătorile religioase. Pentru că la Vocea Americii și, mai ales, la Europa Liberă se dădeau colinde religioase de Crăciun, de exemplu. Și de sărbătorile mari, de Paște mai ales, se difuza slujba religioasă de la vreuna din bisericile românești din vestul Europei.

La noi, în primul rând, de Crăciun nu se spunea nimic la modul oficial. Nici felicitări cu Moș Crăciun nu găseai.

Spre sfârșitul anilor ’80 a venit o directivă ca, în apropierea sărbătorilor, să li se spună copiilor că Moș Crăciun a murit. Când educatoarele au spus copilașilor vestea, toți s-au pornit pe plâns. A ieșit un scandal așa de mare, că propagandiștii comuniști au făcut un pas în spate. Au spus că Moșul a fost bolnav grav, dar și-a revenit.

Institutul de Etnografie și Folclor era obligat prin teroare de activiștii de partid care erau puși în supraveghere să inventeze ceva alternativ la cântecele religioase și au inventat colinda laică. Doamne iartă-mă! Nu a existat niciodată așa ceva. Sau folclorul laic de iarnă. O invenție tâmpită — scoteau cu forcepsul toate cuvintele care aminteau de Hristos și de Maica Domnului sau de Sfinți. Părerea mea e că sărbătorile de iarnă ale celor care ascultau mai ales Europa Liberă erau mult mai frumoase, că erau tradiționale.

Țin minte și acum, în anii ’80, eu ascultam mai mult Vocea Americii decât Europa Liberă, dar, din când în când, și Europa Liberă. Se auzeau — mai bruiau, dar se auzea. Am auzit mesajul de Anul Nou al Regelui Mihai. A fost minunat. El era acolo în Elveția, veniseră să-i înregistreze mesajul și a fost difuzat în seara Anului Nou. Deci a fost minunat, parcă am simțit că a fost o boare de aer proaspăt în aerul sufocant al României comuniste.

Trauma colectivă a aprovizionării cu mâncare

În anii ’70, acest Revelion, cum fusese botezat, era amuzant, era plăcut, oamenii trăiau cât de cât bine, o simțeau ca pe o premisă frumoasă pentru noul an. Din ’80, Revelioanele au devenit ușor triste. Oamenii se bucurau, dar de unde venea tristețea? Procurarea porcului. Porcul era prezent de Crăciun, dar era prezent și de Anul Nou.

Procurarea cărnii, procurarea alimentelor deveneau o misiune imposibilă pentru cele două sărbători pe care românii le țineau. Se știe că se vânau mașinile — dacă aveai porc în mașină, gata, ți-l confiscau, îți făceau dosar penal, era grav. (N.r., Anchete de tipul): de unde ai porcul? de unde ai jumătatea de porc?

Bun, de la țară, dar, de fapt, n-aveai voie să sacrifici porcul din bătătură. Era interzis. Țin minte și acum, la țară, în Argeș, vecinii aveau o vacă și un vițel. Vițelul crescuse mărișor, se apropiau sărbătorile de iarnă, dar nu mai aveau porc: ce să vezi, a venit ursul din pădure și a omorât vițelul și l-a luat cu el în pădure. Tăiaseră vițelul noaptea precedentă, ca să aibă carne de sărbători.

Trebuia să recurgi la subterfugii de genul acesta ca să tai animalul din gospodărie, să poți să pui pe masă niște carne de sărbători. Deci era terific, adică o chestie împotriva poporului, până la urmă — că am zis că în comunism nu eram cetățeni. Eram popor care avea conducători. Nu eram o națiune condusă de reprezentanți. Nu. Lucrurile erau foarte clare.

Și atunci, aprovizionarea cu alimente pentru sărbători era o traumă colectivă. Țin minte tata ce se stresa, cum se discuta, porcul era antamat în jumătăți sau sferturi, că nu găseai. Ce era în alimentară… se mai băga niște carne, dar era așa, ca să-ți fure ochii, cum se spune, nu că ar fi fost ceva cu adevărat reprezentativ să ai cât aveai nevoie…

În anii ’70 era altceva. Țin minte cum bunicul tăia porcul din gospodărie, chema vecinii, se bea țuică la tăiatul porcului, era un eveniment.

Noi, copiii, stăteam și ne uitam, jupuiau șoriciul și ne dădeau și nouă să mâncăm cu sare. Se dădea printr-o sare grunjoasă, să mâncăm chiar acolo din șoricul lui. Săracul porc. Asta este.

Și după aceea, țin minte cum îl luau, cum îl tăiau, cum scoteau mațele, cum bunica tranșa fiecare fel de carne în parte. După aceea, când aveau timp, cum făceau caltaboșul, cum făceau cârnații. Era uluitor pentru mine, eram un copil micuț totuși încă atunci și stăteam cu ochii pe ei câteva zile să văd ce fac cu acest porc.

În anii ’80 nu mai vedeai așa ceva. Era teroare, n-aveai voie, era opresiv regimul, îngrozitor de opresiv. A fost oribil. Groaznic.

Tradiția urcatului pe porc și… porcul în cadă

Copiii trebuiau să se joace. Săracul porc devenea un simplu mort, devenea o jucărie a copilului, care îl transforma în armăsar năzdrăvan.

Apropo de porci și creșterea porcilor pentru tăiat, să vă spun un lucru care este suprarealist: în Pitești, dar și în unele cartiere din București și în alte orașe din țară, am chestionat persoane după 1990, era tradiția porcului crescut în baie, în apartament, în cadă. Deci ca să înțelegeți la ce se ajunsese pentru cei care nu mai aveau familie la țară.

Părinții muriseră și se vânduse casa de la țară sau nu mai erau în relații… (N.r., Cert e că) nu mai aveai de unde să cumperi porcul. O soluție era să-l cumperi primăvara sau vara, îl aduceai în apartamentul tău din blocurile comuniste și îl țineau în cadă. Aici îl îngrășau și îl sacrificau înainte de Crăciun. Tu făceai duș în fața chiuvetei, în timp ce sărmanul porc era în cadă și te privea… Suprarealist! În cadă nu se mai putea face duș că era porcul acolo.

Și el era crescut acolo, se aruncau excrementele, i se dădea să mănânce. Era un abuz îngrozitor și asupra animalului. Vă dați seama că el, în coteț și în gospodăria unui creștin, la țară, totuși are spațiu de manevră. Dar el stătea acolo jumătate de an, dacă nu nouă luni, săracul porc.

Comunismul a fost suprarealist (…). Găinile în balcon mai erau cum mai erau. Bine, și alea fac mizerie, miroase urât găinațul, dar se pot gestiona lucrurile. Dar porcul în cadă a fost oribil. A fost un efect morbid al nebuniei comunismului românesc.

Toată familia făcea duș lângă porc. Porcul știa totul despre fiecare membru al familiei, ca să înțelegeți. Săracul porc.

Mie mi-e milă și de porc. El nu trăia în condiții normale. Cum să stai într-o cadă de apartament atâta timp? Dar, da, ce să facă? N-avea ce face. Deci, oribil.

Citrice comuniste

Portocalele se zice că aveau câteva producții pe an. Două mai mari, de 23 august și de 31 decembrie, și una mai mică, de 8 mai, pentru că atunci se introduceau portocale în magazine, spre sfârșitul anilor ’80. Și acum găsești portocale peste tot… numai dacă nu vrei, nu le iei.

Deci se introduceau portocale doar cu aceste ocazii. Apoi, se mai băgau portocale în comerț cu ocazia congreselor partidului. Era o chestie de manipulare — adică trebuia să conotezi pozitiv congresul partidului tocmai pentru că ți se dădeau portocale de vânzare. Oribil.

În comunism (n.r., de sărbători) începuseră să se dea și bani, dar tot se dădeau în principal mere, nuci (pe care nu le găseai tot timpul) și covrigi. La țară nu se dădeau bani deloc, la oraș se dădeau bani. La țară erau covrigi de dat și biscuiți de dat. Măcar ăștia s-au găsit multă vreme — spre sfârșitul anilor ’80, nici covrigii și biscuiții speciali pentru Crăciun și Revelion nu se mai găseau.

Deci era o penurie îngrozitoare. Nu mai puteai să ții sărbătoarea așa cum trebuie, pentru că regimul zicea: nu aveți voie, că trebuie să plătim datoria externă. Marota lui Ceaușescu, care a antrenat toată economia națională către un proiect fabulos și idiot, care ne-a costat atât de mult și atunci, și ulterior.

Uluitor tot acest angrenaj din timpul comunismului, atât de depărtat față de ce reprezentase înainte tradiția noastră adevărată.

„Dragi tovarăși și pretini…”

Discursul lui Ceaușescu de la sfârșitul anului era pus exact când aștepta toată lumea să intre în noul an și dura la început vreo 10 minute, apoi mai mult, dacă nu mă înșel. Cu un minut înainte de terminarea anului, se punea mira cu ceasul care ticăie și exact la fix începeau artificiile (cu toată simbolistica lor, de alungare a spiritelor rele). Bine, sunt și frumoase. Artificiile te uimesc.

Dar era discursul tovarășului Nicolae Ceaușescu, care ținea să ne spună despre realizările anului care se încheie, urările lui de bine. Lupta pentru pace nu lipsea în ultima perioadă. Așa, deci, Doamne, cât de războinici eram noi ca să obținem pacea.

(…) Comunismul era plin de oximorone: luptam pentru pace. Doamne, iartă-mă. Deci ne crucim, cum zice românul când aude de așa ceva.

Iar legat de frig… Încercau să dea căldura de Revelion, câteodată reușeau, câteodată nu reușeau. Ce era la gura oamenilor… nu vreau să vă povestesc.

După zilele de zbucium cu aprovizionarea, curățenia și gătitul, toată lumea era murdară și obosită. Oamenii trebuiau însă să facă duș de dimineață, pentru că apa caldă se termina undeva pe la orele 12-13. Cine nu reușea, își încălzea apă caldă la aragaz, și se spăla așa, cu cana. Dacă nu voia să intre nespălat în noul an…

În ciuda greutăților din anii ’80, oamenii nu și-au pierdut niciodată speranța.

Iar pe 21 decembrie 1989 au arătat conducătorilor nevrednici, și lumii, că nu sunt un popor, ci o națiune.

Și au avut cel mai frumos Revelion de multă, multă vreme…