Marea Unire de la 1918 nu este doar un eveniment, este și o stare de spirit. Statistic, în România, cele mai multe căutări pe Google în pre-ziua sau în ziua de 1 Decembrie se referă la „Marea Unire”, precum și la alți termeni din câmpul lexical „istoric” al Unirii Transilvaniei cu România, pentru ca mai apoi să fie la modă căutări precum „Mica Unire”. Sărbătorim ceva… însă știm și ce sărbătorim?

Am stat la discuții cu Lucrețiu Tudoroiu, Președintele Institutului pentru Memorie Vizuală și Culturală, despre semnificația acestei zile, despre etapele premergătoare ale înfăptuirii Unirii, despre educația civică atunci și acum. De asemenea, am vorbit despre modele și valori ce ar putea inspira tinerii — o componentă “extraterestră” într-un secol al vitezei și al imediatului, unde mulți uită că, atât în prezent, cât și în trecut, puteai fi încarcerat pentru o idee.

ladiscutii.ro: Care au fost etapele premergătoare Marii Uniri din 1918? Cum se reflectă ele din perspectivă socială și istorică?

Lucrețiu Tudoroiu: Unirea n-a fost un proces simplu și n-a fost univoc. Evenimentul trebuie citit și în (n.r., cheie) socială și istorică, dar trebuie să înțelegem și mecanismele juridice de drept internațional care reprezintă mecanismul Unirii.

1 decembrie 1918 este sfârșitul Unirilor românești, așa cum le vedem noi, românii. Începe cu 27 martie la Chișinău, continuă la Cernăuți — 28 noiembrie — și 1 decembrie. Dar trebuie să fim atenți la câteva diferențe foarte importante.

În 27 martie 1918, Unirea este votată de Sfatul Țării (de Parlamentul care avea și putere constituantă din cadrul unui stat independent la momentul acela — Republica Democrată Moldovenească). Există hărți ale acestui stat independent, există organe de stat, există putere. Bun, care-i diferența?

Deci, acolo, practic, un stat hotărăște să se unească cu un alt stat, situație care s-ar putea repeta în cazul în care domnul Putin este îngrădit în ambițiile sale geopolitice, dacă se realizează această îngrădire.

Este o chestie care ține la modul strict de drept internațional. Nu mai spun că noi eram împinși din spate pentru realizarea Unirii de către germani și, mai puțin, de către austro-ungari.

Ca să fac o comparație cu zilele noastre, Germania era China, iar Austro-Ungaria era Rusia, dar partenerul cadet al Germaniei, după cum Rusia, actualmente, deși e foarte virulentă, e, din punct de vedere militar și economic, totuși partenerul cadet al Chinei. Și, atunci, noi eram bine înfrânți pe 27 martie, erau tratatele de pace de la Buftea, de la București, care nu au fost niciodată ratificate de Majestatea Sa Regele Ferdinand I. Dar eram o țară învinsă, care își pierduse toate speranțele de a reface unitatea etnică cu românii din Ardeal și Bucovina — că Ardealul ținea de Ungaria, Bucovina de Austria. Și, atunci, ce s-a întâmplat?

Politica austriacă, în toată perioada de după 1909 până în 1913, a profitat de prăbușirea întâi a Imperiului Otoman și ne împingea să avem ambiții teritoriale în Macedonia, unde erau aromâni, iar, după 1914, ne împingea să avem ambiții teritoriale în Răsărit, anume în Basarabia. Ba chiar i se propusese (informal, neoficial) Regelui Carol I să devină Rege al Ucrainei. Să fie o uniune personală între România și Ucraina cu Majestatea Sa Regele Carol I, rege comun pentru ambele țări. Asta a fost una din propunerile din 1914, ca să înțelegem (…).

El chiar a cochetat o vreme cu ideea asta, numai că mediul politic autohton… La noi nu prea au fost aventuriști din punct de vedere geopolitic. Au fost în 1941, când a fost cu totul alta conjunctura geopolitică. Dar era ideea asta de expansiune spre Răsărit.

Și, de fapt, era ideea pe care o susținuse și Stere în Parlamentul român în 1914: renunțați voi la pretențiile față de Ardeal. Și acolo, motivațiile erau foarte elegante, dar specioase. Adică îndoielnice. Ziceau așa: viața românească ardeleană este atât de intensă și puternică încât nu va mai conta că vor mai sta câteva zeci de ani sub stăpânire străină, că nu se vor deznaționaliza. Problema gravă este în Basarabia, unde influența rusească este mult mai puternică și oamenii aceia vor fi deznaționalizați. Și atunci, hai să luptăm împotriva Rusiei și nu împotriva Austro-Ungariei.

Întâmplător, am ajuns să fim înfrânți de germani și austro-ungari și, fără să luptăm împotriva rușilor, să recuperăm Basarabia. Ăsta este primul act.

Bun, nu că cei din Republica Moldova nu ar fi dorit să se unească, dar din punct de vedere al aspectelor de diplomație internațională, este un rezultat direct al faptului că Germania și Austro-Ungaria vor să împingă România către Est, ca expansiune teritorială. Pentru că aveam și noi un potențial militar de care trebuia să se țină seama.

Asta nu este doar o unire simplă.

A fost foarte complicată Unirea asta a Republicii Democrate Moldovenești (ca să fim exacți, din punct de vedere al dreptului internațional și al istoriei — nu este unirea Basarabiei cu România).

Această Unire, a Republicii Democrate Moldovenești cu România se realizează în condițiile prezenței trupelor române la Chișinău. Asta e o mare diferență față de ce se întâmplă la 28 noiembrie și, mai ales, și la 1 decembrie — grosul teritoriului și populației românești din Austro-Ungaria erau în partea maghiară. Bucovina era micuță, comparativ.

Trupele românești nu erau factorul decisiv în 1 decembrie 1918. Noi întorsesem armele atunci, pe 11 noiembrie, cu câteva ore înainte de a se semna armistițiul, cu Puterile Centrale, dar nu și pe frontul de Răsărit. Și acolo deja, să nu uităm, nu mai erau Puterile Centrale, era un stat maghiar într-un fel, se dizolvase închisoarea popoarelor, care era reprezentată de Austro-Ungaria, și începeau să apară și acolo state naționale.

Doar că statul maghiar nu el s-a proclamat, plebiscitar, cum s-a proclamat Unirea la Alba Iulia, ci a apărut prin secesiune de Austro-Ungaria ca stat independent, ca parte componentă a monarhiei, dar urmărind să-și păstreze toate teritoriile pe care le deținea anterior, inclusiv cele locuite de români. Iar trupele românești nu erau la Alba Iulia. Deci nu se realizează o Unire care să fie avut în spate puterea armelor.

Asta a generat o mare diferență între Unirea cu Republica Democrată Moldovenească, care era stat, dar cu trupe românești acolo, și cea cu românii din Ardeal, Maramureș, Sătmar, Crișana și Banat, pentru că, în primul rând, nu erau trupele noastre acolo, iar acolo nu era o republică a românilor din Ardeal. Deci asta este o diferență — dacă s-ar fi constituit întâi un stat ardelenesc, care apoi să proclame Unirea cu România fără condiții, ar fi fost o altă situație din punct de vedere al dreptului internațional.

Dreptul internațional, în 1918, poate recunoaște, la limită, acțiuni plebiscitare. Se face un plebiscit pentru apartenența unui teritoriu la un stat sau altul, deși plebiscitele astea se dezvoltă foarte mult chiar după Primul Război Mondial. Nu există ca practică constituțională în România, de exemplu, dar nici în Europa, aproape nicăieri.

Cine e mai puternic, ăla ia teritoriul. Germania ia Alsacia-Lorena, nu face niciun plebiscit pentru treaba asta. Asta e o idee care se dezvoltă de-abia la tratatele de pace.

ladiscutii.ro: Legat de faptul că Unirea a fost și rezultatul unui context internațional favorabil, și al unor chestiuni de drept internațional — ce se întâmplă cu discursul de ideal național, revenind la ideea de plebiscit?

Lucrețiu Tudoroiu: Unirea cu Transilvania nu beneficiază de atuurile de care a beneficiat unirea cu Republica Democrată Moldovenească. Din punct de vedere juridic internațional, șchioapătă. Ea este o chestie de fapt. Este, cum zicea Regele Carol I: asta e muzica ce-mi place. Adică am dovedit că avem putere și pe această putere ne întemeiem pretențiile.

Revenind la ce ziceați, asta arată de fapt ceea ce avea dreptate Constantin Stere, în felul lui, și toți cei pro-Puterile Centrale: puterea și coerența mișcării românești din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș.

Deci arată chiar o putere reală, pentru că ei și-au zis nu mai avem nevoie să facem stat separat de Ungaria, nu mai trecem prin etapa prin care frații noștri din Republica Democrată Moldovenească au trecut. Noi proclamăm direct Unirea. Deci asta chiar arată puterea acestei mișcări naționale, care, în Republica Democrată Moldovenească, n-a fost atât de mare din cauza opresiunii groaznice țariste. Totuși, Austro-Ungaria, minimal, avea alegeri libere. În Imperiul Țarist, așa ceva era un vis dulce.

Și atunci era o educație civică mult mai puternică. Partidul Național Român din Ardeal era mult mai puternic decât fuseseră mișcările naționale foarte reprimate ale românilor basarabeni. Deci trebuie să vedem ce se întâmplă.

Au zis: nu mai stăm pe forme juridice, pentru că avem puterea reală. Asta zic românii ardeleni. Și e foarte important să fie spus asta, pentru că, din punct de vedere al dreptului războiului (că încă era război atunci), rezultatele astea practice, cuceririle militare, afirmarea imperativă cu pumnul în masă — ele erau considerate valabile din punct de vedere al dreptului internațional. Erau acceptate.

Adică ai putere militară, ți-ai învins dușmanul, ți-ai impus condițiile. Nu sună bine acum, în secolul al XXI-lea, dar atunci asta era o continuare a secolului lui Napoleon I, care cucerește toată Europa: e învins, se face o ordine care subzistă 100 de ani (1815 — Congresul de la Viena, 1914 — începerea Primului Război Mondial). Și era o chestie foarte de înțeles: argumentul puterii reale, de facto.

Doar că, după război, argumentul acesta al puterii de facto și al evenimentelor propriu-zise ar trebui să fie și sancționate din punct de vedere al dreptului internațional. Că ăștia erau doi pași. Dacă ar fi fost aleasă modalitatea din Basarabia (constituirea unei Republici Democrate Moldovenești), deci a unei Republici Democrate Transilvănene, era mai ușor: ei s-au constituit ca stat și statul ăla hotărăște unirea cu România.

Ar fi fost mult mai simplu din punct de vedere al dreptului internațional.

Dar din punct de vedere practic, a fost cel mai eficient.

De asta problema Trianonului — la vest de Tisa nu se vede momentul 1 decembrie 1918 ca fiind momentul Unirii. De ce? Pentru că e un aspect de facto. Și se vede ca fiind momentul Unirii Tratatul de la Trianon, prin care se sancționează o realitate, dar care nu este o realitate juridică, ci faptică.

E o diferență între fapt și drept care este foarte importantă. Că uitați — vedem și acum: dacă ai doar putere, poți să fii o putere agresoare, dacă ai și dreptul, este altceva.

ladiscutii.ro: Spuneați despre importanța educației civice și despre cum exista o anumită putere a poporului care era transpusă prin anumite prerogative pe care le avea poporul și pe care le are și astăzi. Ce ar trebui să învețe astăzi elevii de gimnaziu și de liceu despre Marea Unire, dacă ar trebui să rezumăm în câteva cuvinte?

Lucrețiu Tudoroiu: Să înțeleagă că fără acțiune bazată pe civism și pe acțiune publică la nivelul fiecăruia nu se poate obține nimic durabil. Dacă nu există o societate civilă puternică, așa cum totuși era societatea civilă românească din părțile ungurești, cum se zicea atunci, nu se poate obține nimic durabil.

Dacă ne uităm la cele două diferențe de activare politică, cea din Republică, din Basarabia și cea din părțile ungurești (folosind terminologia vremii), diferența este foarte marcantă. Noi am mai pierdut în ’40-’44 o parte prea mare din teritoriile care s-au unit la 1 decembrie 1918. Românismul de acolo a subzistat. Perioada aceasta a durat doar patru ani și s-a recuperat integral partea aceea de România. Asta inclusiv datorită unui activism politic foarte puternic în rândul populației românești, care a căpătat importanță în interbelic, normal, că a fost sprijinită să se dezvolte.

Și nu numai că a fost sprijinită să se dezvolte că i-ar fi dat cineva bani, nu. A fost sprijinită să se dezvolte pentru că a fost pusă pe picior de egalitate juridică cu concurenții maghiari de până atunci, care beneficiaseră de un ajutor discriminatoriu din partea statului maghiar, să-i opreseze economic, politic și social pe români. Deci când au fost puși pe picior de egalitate, românii au sprintat, au explodat și s-au afirmat foarte puternic.

Nu cred că ar mai fi putut Ungaria, chiar în cazul iluzoriu al câștigării războiului de către Puterile Axei, să păstreze teritoriile acelea, pentru că aveau o viață românească mult mai puternică decât în 1914. În Republica Moldova, lipsa (generată de represiune țaristă și după aceea sovietică) unei societăți tot atât de coagulate din punct de vedere politic românească iată că generează probleme atât de mari pe cât le vedem chiar și în zilele astea.

Asta trebuie să înțelegem: că e și o diferență între regimul țarist, care era unul autocratic și în care dacă erai prea român, veneau la tine la poartă. Și nu doar la poartă.

Te trezeai în Siberia, cum a fost chiar Constantin Stere (luăm un exemplu, dar mai sunt mulți alții). În Austro-Ungaria te închideau la închisoare la Debrețin, nu te duceau în Siberia. E o diferență de dimensiune, de scară.

ladiscutii.ro: Vorbind despre o perioadă un pic mai sumbră de după și de propaganda comunistă, care închidea și pedepsea mai toate formele de derapaj ideologic… Știm că membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu, au murit în închisorile politice și că numele lor nu era pomenit în școală. Cum au învățat în condițiile astea părinții noștri ce e Unirea?

Lucrețiu Tudoroiu: Într-adevăr, intenționalitatea foarte clară a comuniștilor care au preluat puterea imediat după 1944 a fost să omoare fizic toți miniștrii, membrii guvernelor românești de până la ei. Și, cu excepția câtorva care au rămas în străinătate, au și reușit, dacă stăm să ne uităm.

Iar corifeii Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu au murit în închisoare. Că e mai ușor să ucizi corpuri: ideile nu le poți ucide, dar ființele, da, le ucizi.

Și ei credeau că dacă ucid oamenii, ucid ideile. Deci asta e o gândire de tip demonic.

În perioada în care ei au cucerit puterea până prin ’50 și ceva (să știți că manualele de istorie pot fi citite și acum, pentru că prezintă faptele distorsionate sub lupa interpretării sovietice): deci vorbesc de Maniu, dar îl consideră un criminal, vorbesc de Brătieni, îi consideră niște criminali.

Arată că au fost, vezi-doamne, răscoale. Nu a auzit nimeni de răscoalele alea, erau stipendiate de sovietici — marea răscoală de la Tatarbunar și reprimarea ei.

Mișcările muncitorești, umflate cu pompa și care nicidecum nu erau gestionate de Partidul Comunist, care era insignifiant la momentul respectiv.

Deci era o întreagă mitologie revoluționară pe care ei o contrapuneau discursului istoric oficial. Atunci încă păstrau vechiul discurs istoric: încă vorbeau de Brătieni, încă vorbeau de Maniu.

După ce i-au omorât (fizic, dar nu și ideile lor), după ce pleacă și trupele sovietice din România (vorbim de 1958), istoria devine ușor edulcorată. Încă Gheorghiu Dej introduce germenii naționalismului comunist sau comunismului național: puțin diferite una de alta, dar se suprapun în mare măsură.

Și, atunci, nu dădea bine să zici că românii au omorât românii. Și, ce să vezi, discursul se mută încet-încet pe importanța maselor în istorie: deci nu mai contează rolul personalității lui Iuliu Maniu și al multor altor luptători români. Din Ardeal, el n-a fost singur: Vaida-Voevod, mulți alții. Oameni de foarte bună calitate, ca Rațiu. Despre cine vorbim? Adică erau o pleiadă, nu erau 2-3, erau sute de luptători români.

(N.r., Comuniștii) mută discursul de pe rolul personalităților istorice către rolul maselor. Asta se întâmplă la începutul anilor ’60, în tipul lui Dej. Apoi, din ce în ce mai important, în timpul lui Ceaușescu.

ladiscutii.ro: Întrebarea pornea de la o poză pe care am văzut-o într-un manual: că, într-adevăr, noi vedeam, practic, poze cu mulțimi. Nu vedeam poze cu personaje în prim-plan de la Marea Unire sau, în orice caz, de la chestiuni importante din acea perioadă, istoric vorbind.

Lucrețiu Tudoroiu: Știți de ce? Asta ține de istoria fotografiei. Momentul Marii Uniri nu a beneficiat de un reporter fotografic.

Asta e important de zis, că este o chestie care e tratată în memorialistica unioniștilor ardeleni. Și ei zic așa: erau masele strânse la Alba Iulia, erau discuții puternice între Consiliul Dirigent, și în interiorul lui, asupra modalităților de acțiune — cum facem, ce spunem. Și erau foarte aprinși, că fiecare avea concepția lui și voia să și-o impună.

Și lumea era obosită și nu le spunea nimeni. Și au venit din membrii Conducerii Naționale Române în sală (deci cei care mai erau și pe afară) și au zis: dom’le, lumea e nerăbdătoare. Haideți să începeți să ieșiți, să purtați mesajul nostru, planificați-vă acum.

Și erau oratori care se duceau, era foarte multă lume, nu se putea auzi că nu aveau megafoane. Se duceau cu același mesaj, dar interpretat de fiecare în stilul lui (nu în felul lui, doar în stilul lui) în diferite puncte din mulțime și începeau să le spună că iată, s-a făcut Unirea, noi facem asta.

Și încep să se disipeze acești lideri în rândul maselor. Problema este că era totul atât de rapid și atât de intens încât au uitat să cheme pe fotograful Unirii, i se zice Carol Bach — un german din Alba Iulia, cunoscut pentru fotografiile lui și înainte —, de pe la 1900 făcea fotografii. Era cel mai important fotograf și rămâne și după acest moment cel mai important. Nu-l cheamă să facă fotografii cu dezbaterile. Încă nu era stilul să avem fotoreporteri în sală.

În perioada aceea erau și filme, dar n-au avut așa ceva. Și atunci, totul a fost pe pripă și sunt foarte puține fotografii. Ele s-au făcut de fapt în stadiul al doilea, în care deja oratorii care erau membrii Consiliului Dirigent al Conducerii Partidului Național Român se disipează în mulțime și vorbesc și nu se văd acei oameni. Din cauza asta se văd doar masele, că n-a fost chemat Carol Bach la dezbateri. Foarte puțin după aceea s-au făcut niște fotografii, dar nu sunt chiar în momentul în care s-a produs momentul istoric.

Din cauza asta se văd fotografiile acelea de mase. A fost o problemă de proastă organizare a înregistrării istorice a momentului. Nu reflectă ce s-a întâmplat pentru că era prea mare patosul istoric al momentului.

ladiscutii.ro: Revenind la perioada lui Gheorghiu Dej — cum era doctrina lui, a maselor?

Lucrețiu Tudoroiu: Asta e evident de sorginte comunistă. Și, deși el are un cult al personalității, el îl aplică la mișcările de la Grivița, că el acolo a fost important, deși nu el a fost factorul determinant. Doncea fusese — pe care Dej îl cam scoate din manualele de istorie și îl persecută. Era argeșean și când vede Doncea (care era acum mărunt conducător comunist în regiunea Pitești sau Argeș) că se transmite la televizor moartea lui Gheorghiu Dej, ia o dușcă zdravănă de țuică — e bună țuica argeșeană — și dansează de bucurie în fața televizorului: ai crăpat, ai crăpat, ai crăpat, zice el. Îi uzurpase poziția de lider al grevei CFR-iste de la Grivița Roșie (redenumită după aceea Grivița Roșie, de la sângele CFR-iștilor uciși). A fost singurul moment în care să zicem că Dej a avut un rol real în mișcarea muncitorească, după aia a fost doar în închisoare. Și atunci, ce a făcut el cu propria biografie a făcut și cu istoria României.

Îl minimizează pe cel care făcuse la modul real greva și se implicase, după care pune accentul pe mase, după care pune accentul pe el care a mobilizat masele. Deci n-a făcut-o imediat, că încă mai trăiau oameni care fuseseră la greva aia și știau că el n-a avut rolul ăla. A lucrat politic.

La fel se face și cu momentele importante din istoria contemporană a României. Întâi spun că nu liderii au fost cei care au făcut Unirea aceea, ci masele și după aceea selectezi eventual din rândul maselor pe fruntașii Partidului Social-Democrat Român. Că erau două partide, de aici au fost și discuțiile.

Era Partidul Național Român și era Partidul Social-Democrat Român, care era de stânga. Amândouă, fiind partide românești, s-au implicat în realizarea actului de la 1918 — Partidul Social-Democrat Român din Transilvania, cu un rol minoritar. De aia nici nu sunt reținuți liderii lui la modul real.

Nu era muncitorimea atât de puternică în Ardeal cât era, de exemplu, în Austria. Ei fuseseră o filială a partidului de la nivelul Austro-Ungariei, ca să înțelegem.

Fuseseră creați pentru că trebuiau să acopere și dimensiunea românească. După aia, aruncă așa o idee că da, masele activate de luptătorii pentru dreptate socială… Deci cumva deturnează aspectul național către social.

Și asta vedem și la mitologizarea lui 23 august de „eliberare socială și națională”: marea revoluție de eliberare socială și națională.

Asta era marota comuniștilor. Deci OK, bun, e o revoluție națională, dar îi dăm și noi o dimensiune socială care de fapt a lipsit. Hai să punem și puțină otravă, de ce să fie doar dulceață. Adică o minciună. Orice minciună e otravă.

Și ei peste tot vedeau și dimensiunea socială, chiar atunci când lipsea cu totul. Dimensiunea socială, culmea, a fost mult mai prezentă în Republica Democrată Moldovenească, datorită condițiilor specifice. Nu aici.

ladiscutii.ro: Pe alocuri, am vorbit și de unele personaje sau personalități. Ce fel de modele pot avea tinerii din generația de oameni care au înfăptuit Unirea din 1918 și de ce?

Lucrețiu Tudoroiu: În primul rând, trebuie să înțelegem că trebuie să fie o consecvență în acțiunea publică, și anume una întemeiată pe valori. Deci consecvența trebuie să fie bazată strict pe valori.

Și ăsta este stilul anglo-saxon. Deci iarăși trebuie să zicem un alt lucru care se spune puțin în istoriografia românească actuală. O mare influență în spațiul politic și social al elitei maghiare (care era principal maghiară, dar nu numai — de exemplu, erau și elitele românești acceptate, mai într-un colț, dar erau acceptate) a avut-o stilul anglo-saxon. Stilul acela de gentry anglo-saxon, de membri ai elitei, avea foarte mare influență.

În Budapesta lui 1900, influența anglo-saxonă și, mai exact, britanică este mult mai puternică decât influența franceză sau germană, dacă vă puteți închipui. E ca stil de distincție socială.

Era de bonton să știi engleza. La noi era franceza. Era de bonton să te comporți ca un gentleman britanic.

Asta a avut efect și asupra elitei românești, care a interiorizat paradoxal, deși nu prea știau ei engleză. Dar au interiorizat stilul acesta în care e mai importantă, în primul rând, consecvența — bineînțeles, nu te schimbi peste noapte. În al doilea rând, e mai important să respecți o idee decât să ai avantaje dacă îți schimbi ideile și convingerile. Deci ăsta este un stil anglo-saxon. Mulți zic că e un stil maghiar sau german, dar nu e.

Și așa se și explică difuzarea. Pentru că elitele române se duceau să-și facă facultatea la Budapesta. Făceau Dreptul, în principal, dar făceau și Medicina, universități tehnice, și atunci stilul ăsta de elită în care este foarte important să fii mândru, să ai valorile demnității, era la fel, dacă nu chiar mai important, ca a lupta pentru ideile tale, pentru convingerile tale. Indiferent dacă vremurile sunt tulburi și viața poate fi foarte grea până când ideile tale ajung să fie recunoscute și acceptate de către ceilalți. Ăsta e un aspect puțin discutat în istoriografia noastră — influența anglo-saxonă pe filiera maghiară.

Tinerii din ziua de astăzi ar trebui să vadă ce-și doresc în viață. Poate vor să fie mari oameni de afaceri, ceea ce este perfect onorabil, poate doresc să fie vloggeri de succes, ceea ce este perfect onorabil. Atunci, trebuie să acționeze cu constanță în această direcție, dar să-și pună la baza acțiunii lor moralitatea, în ideea: nu-mi va fi rușine vreodată să spun copiilor mei ce am făcut.

O minimă realizare dacă ești vlogger este absolut necesară, dar nu trebuie disprețuiți ceilalți oameni. Nu trebuie folosite vulnerabilitățile lor.

Tot ceea ce se face trebuie să fie bazat pe un acord prealabil obținut prin explicarea a ceea ce vrei să faci. Așa se face. Asta ar trebui să înțeleagă tinerii din ziua de astăzi de la reprezentanții generației Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 și pentru care au stat la închisoare aproape toți. Au stat la închisoare pentru ideile și convingerile lor. Puteau să intre în elita maghiară, să se lase maghiarizați, să-și uite originea. Unii așa au făcut. Dar n-au fost aceia cei care au făcut Unirea.

ladiscutii.ro: Ce ar putea să înțeleagă un tânăr din faptul că atunci când aveai unele valori și principii bine stabilite riscai să intri la închisoare?

Lucrețiu Tudoroiu: E un lucru perfect valabil și astăzi, după cum vedem. Dacă sunt persoane religioase (și eu sper să fie), ar trebui să înțeleagă faptul că, odată cu căderea adamică, vine răul în lume, iar restaurarea noastră se poate face doar pe bază de valori. Civismul este una dintre valorile prin care noi ne putem restaura ca indivizi în fața căderii. Și principiile în general.

Fără aceste principii nu ajungem nicăieri. Că e ușoară și plăcută viața între cârciumă și sala de spectacol. Sunt răutăcios acum, nu vorbesc de tinerii din ziua de astăzi. Toată lumea are tentațiile astea, dar cei care își întemeiază activitatea pe valori, două lucruri importante obțin: liniște interioară și recunoaștere istorică.

(N.r., Să nu uităm de) aprecierea istorică: a rămas și Ceaușescu în istorie, dar nu a rămas bine. A rămas și Stalin în istorie, dar n-a rămas bine.

Și Hitler a rămas în istorie, dar n-a rămas bine. Și cu siguranță n-au avut satisfacție interioară: că unii au fost împușcați și altul s-a sinucis, altul a murit într-o mare de vomă pentru că nu mai voiau să-l vadă în niciun fel. Noi trebuie să ne gândim și așa din punct de vedere teologic, aproape că: bine, noi trăim, dar cum murim? Din oamenii aceia de la 1918, din generația celor care au făcut Unirea, unii n-au mai ajuns să o facă pentru că au murit pentru ideile lor.

Dar aveau și ei o viață. Deci unii erau căsătoriți și aveau copii, alții nu. Dar ideea este nu doar cum trăim, dar și cum murim.

Și noi de fapt murim cu prima zi a nașterii, că atunci știm că se termină. Și e la fel de important să știi cum trăiești, ca să știi să și mori: demn, să rămâi în amintirea oamenilor.

Lucrurile astea nu se mai zic acum. Trăim într-un moment al imediatului, dar atunci n-am discuta despre 1 decembrie 1918, nu?

ladiscutii.ro: Îmi place foarte mult ideea asta de la final. Ar mai fi ceva de adăugat?

Lucrețiu Tudoroiu: În linii mari, acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le zicem despre 1 decembrie 1918. Și, fără oamenii aceia, n-ar fi fost România viabilă. Deci dacă ne uităm și am putea fie și un moment crede că ar fi fost viabilă o Românie formată din Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova actuală (fără Suceava), ne înșelăm total.

Pentru că dacă ai fi vrut să mergi de la Fălticeni (că ăsta era orașul de graniță atunci), până la Craiova, cel mai simplu ar fi fost să treci granița printr-o altă țară. Ceea ce ar fi fost penibil.

Strigătul copilului aceluia care a văzut în 1918 prima hartă a României Unite… E amuzant așa, dar noi avem o țară care era mai rotundă la 1930 decât acum, dar nu contează. Trăiască România dodoloață!

Noi suntem un întreg și 1 decembrie 1918 face ca România întreagă să se întregească.