De o săptămână și un pic au „migrat”, și înspre România, filmele festivalului de la Cannes. În lista celor selecționate în mai în vederea acordării marelui premiu pentru ediția din acest an s-au aflat și două filme românești: Trei kilometri până la capătul lumii (lungmetraj) și Nasty (documentar).

Marele premiu a fost acordat filmului All we imagine as light, iar premiul pentru cea mai bună regie a fost acordat filmului Grand Tour.

La Grand Tour am fost și eu.

Trailer-ul, pe care o să-l atașăm în continuare, induce puțin în eroare, dacă ne e permisă licența „poetică”.

Grand Tour devine, în filmul regizat de Miguel Gomes, o metaforă a căutării — căutare a sinelui, căutare a celuilalt, căutare până nu mai înțelegi care-i scopul pentru care te-ai urnit și ai plecat (dacă a existat vreodată unul).

Cine caută pe cine? Câți oameni sunt angrenați în proces, câte relații diplomatice sunt frânte, câte inimi sunt sfârtecate în tot procesul călătoriei iluzorii spre… tine însuți?

Personajele principale, Edward, un diplomat al coroanei engleze atașat în Burma, și logodnica acestuia, Molly, nu s-au mai văzut de mult timp — după cum aflăm în film, de 7 ani.

Însă antiteza între reprezentarea mintală a „ce trebuie făcut” și acțiuni e evidentă — Edward apare ca un personaj ușor coruptibil, maleabil, ușuratic.

Molly e sinceră, neclintită și amuzantă în tot demersul său de peste ocean sau ape stătătoare și-ncearcă să-l găsească pe logodnicul promis de verișorul ei, Reginald, printr-o groază de orașe asiatice.

Până și numele ei de familie, Singleton, îi sugerează soarta — o simplă piesă într-un joc nesfârșit de-a șoarecele și pisica.

Apropo, contextul istoric e unul important în fiecare secvență, luând în considerare relațiile Imperiului Britanic din acel secol.

„I have no idea what’s become of Molly”, spune Edward. După care începe periplul narativ. Perspectiva narativă incită — personajele simt, vorbesc, se mișcă aidoma vocii prin care sunt sunt manevrate de un păpușar omniscient (un om de-al locului, ce vorbește în graiul specific). Filmul încalcă în mod voit convenția de tipul „show, don’t tell” și lasă impresia că privitorul nu prea are voie să-și facă propriile păreri despre personaje având la bază acțiunile acestora, vocea narativă „urmărindu-te” până în final.

Deși plasat temporal în 1918, nu ar trebui să te surprindă că vei vedea (și) mașini electrice, motorete, blugi, măști din pandemie sau vei auzi câte-un „I did it my way” fredonat casual — totul face parte dintr-un absurd prea bine regizat să se încadreze în cote ale normalității acceptate într-un lungmetraj obișnuit de Hollywood.

Simetria filmului e excelentă. Multe secvențe sunt repliate din perspectiva lui sau din perspectiva ei, dând impresia unei ațe deșirate permanent, cu două capete care nu se întâlnesc vreodată într-un nod. În prima parte a filmului, personaj-cheie e Edward, după care, în cea de-a doua parte, aflăm perspectiva lui Molly (deși mai apar, sporadic, prim-planuri cu chipul ei și unele replici).

Majoritatea secvențelor sunt filmate alb-negru, adăugând încă o notă de veridicitate epocii de referință.

Coloana sonoră a filmului a fost foarte echilibrat montată, cu tranziții fine de la o scenă la alta în funcție de tonul necesar, combinând într-un mod armonios muzică modernă cu piese tradiționale instrumentale specifice zonelor.

Overall, Grand Tour a fost foarte bun, în ciuda deficiențelor tehnice cu care ne-am confruntat la Muzeul Național de Artă din București (oprirea proiecției total aleatoriu, de 4 ori!, pentru care mai mulți oameni s-au ridicat din sală și pentru care, totuși, în final, reprezentanții și-au cerut scuze și au oferit privitorilor, în caz că s-au simțit lezați, banii înapoi).

În caz că sunteți pasionați de o dramă suprarealistă bine legată, cu accente istorice, la care se poate (și) râde, recomand Grand Tour — o epopee care doar te poartă, dar nu te duce nicăieri.